Ascult, de la Temple of the Dog, rock de cea mai bunã calitate, unul din cele mai bune care s—au scris, de un gust desãvârşit—opt cântece, de o frumuseţe subtilã, pãtrunzãtoare, virilã, puternicã—e ideea mea de rock ca artã—‘World’ e un blues de o frumuseţe neîntrecutã—standardul a ceea ce poate însemna rock—ul—ajuns la expresia maturã, necomplice—rezultatul e acela cã te scârbeşte de mult din restul muzicii …. Sunt importanţi artiştii care te dezvaţã de kitsch, te dezbarã de surogate, te deprind cu autenticitatea.

Vroiam sã spun cã, prin rock—ul lor clasic, Temple amintesc de Led Zep—când îmi amintesc cã Soundgarden sunt ştiuţi ca apreciind Led Zep şi rock—ul anilor ’70 (mai puţin lipsa umorului; şi eu prefer sã vorbesc de umor, nu de ironie)—ei bine, chiar aşa e: Temple … te fac sã te gândeşti, dacã încerci sã le defineşti sau circumscrii genul de muzicã, în niciun caz la grunge, ci la Led Zep şi la tradiţiile rock ale anilor ’70—la clasicitatea rock, la ceea ce atribuim rock—ului pur, aşa cum îl pricep eu (aş fi spus şi Deep …–dar mai degrabã Led …, net Led …, indiscutabil …). E evident cã o parte din grunge şi—a propus sã continue nu punk—ul, ci rock—ul anilor ’70—sau, sã—l continue în formã punk—e altfel de autenticitate decât aceea, abruptã, punk, a Nirvanei; dealtfel, e o axiomã aceea cã grunge—ul e un hibrid, nu e pur şi simplu punk, sau avatarul punk—ului, ci punk plus metal, de unde legitimitatea laturii ’70). Aşadar, ascendenţa Led Zep/ ’70 a lui Soundgarden se verificã, e testabilã—în sensul cã nu e numai ceva ce spun gazetarii, ci o impresie distinctã şi netã.

(Nu ştiu de ce mã aşteptasem ca din Temple sã facã parte şi unul din supravieţuitorii Nirvanei —chiar prototipul muzicianului cu multe şantiere, etc..)

Ideea mea de rock.

Cazna singuraticã şi ‘bietul copchilaş’

 

 

 

 

Dna. Le Guin îi atribuie lui James ideea, sau subiectul ‘unui anume suflet pierdut, care duce o viaţã de caznã singuraticã’, însã ideea ar fi putut—o avea, cred, şi Poe; dintr—un motiv sau altul, mi—am amintit, simultan cu ipoteza lui I. Karamazov, visul fratelui sãu, Dmitri K.—‘bietul copchilaş’, figura geamãnã, şi surprinzãtor mi s—a pãrut cã, martori ai unor asemenea situaţii (nu beneficiari direcţi, ca în economia povestirii americane), ca a jertfei din Omelas, existã oameni neamuzaţi.

 

Însã, indiferent de condiţii, abia abdicarea de la civilizaţie înseamnã abdicarea de la demnitate şi inteligenţã.

Cei care nu pãrãsesc Omelas

 

 

 

 

Perceperea, simţirea empiricã, prenoţionalã, a demnitãţii umane individuale, neabstracte, e un fapt misterios, cu o epistemologie de precizat—dacã, şi în ce mãsurã e precizabilã. Democraţia liberalã occidentalã se deosebeşte de democratism prin valori; sociologul Berger, în eseul despre demnitatea umanã intrinsecã, unul din cele mai bune pe care le—a publicat, defineşte şi exemplificã percepţia fundamentalã a democraţiei liberale, prin prima propoziţie a Constituţiei Republicii Federale—‘Demnitatea omului este inviolabilã’. Vã propun un exerciţiu de distopie, sã ne imaginãm, fie şi numai un moment, cã în dec. ’89 victoria le—ar fi revenit nu democraţilor, cum s—a întâmplat, ci securiştilor. Sã ne mai închipuim şi cã Securitatea nu s—ar fi reformat, ci ar fi preluat controlul efectiv asupra a absolut orice. Ştiu, ipoteza e aşa de deplasatã, încât nici conspiraţionistul cel mai înverşunat nu ar accepta—o!

Mi s—a întâmplat sã aud, de la un conspiraţionist convins cã evreii gãtesc pasca lor cu sânge de creştini, cã asemenea idei ţin de delir. Dar îngãduiţi—mi distopia! Oare s—ar putea întâmpla aşa ceva? Eu cred cã doar coruperea sângelui naţional de cãtre veninurile capitalismului şi ale consumismului deşãnţat ar putea cauza aşa ceva …–şi sã ne amintim cã, în timpul lui Ceauşescu, n—a murit nimeni de foame …–aşadar premisele consumismului românesc sunt net ceauşiste (cu toate cã secretarul general era, sãracul, credincios …). În ceţurile toamnei, securiştii şi—ar ţine serbãrile lor încântãtoare, cu râsete şi voie bunã …. S—ar toasta în cinstea lui Ayn Rand—s—ar chefui pe sãturate …. Eu cred cã românilor le—ar plãcea aşa. Lichelele ar fi, pentru o zi, ogari. Ceea ce am descoperi e o umanitate veche, sleitã, senilã—scheunând de fricã şi de conştiinţa nimicniciei. O lume şuie, derizorie, lipsitã de respectabilitate. Bãtrânii nedemni ai României sunt viitorul României.

Am întâlnit, pe strãzile zbuciumate ale Iaşului, oameni neamuzaţi—câţiva, probabil cã nu mai puţini decât în Ierusalimul de acum douã milenii. Execuţiile publice, trecerea prin front, stâlpul infamiei, etc., nu îi amuzã pe toţi. Teroarea fãrã obiect nu e mai puţin realã. Se lasã mânã liberã improvizaţiei populare.

Existenţa e un coşmar tern—‘ora voastrã, şi puterea întunericului’. Am întâlnit ieşeni neamuzaţi.

Un agent e caracterizat prin ‘ideea de întrebuinţare’ pe care şi—o face despre cineva sau ceva. Întrebuinţarea ajunge sã caracterizeze agentul, îi dã mãsura. Limitãrile secãturilor feroce sunt intrinseci, lãuntrice, rezultã din posibilitãţile lor—‘aşa e modelul’—iar deprinderile şi cutumele strãjuiesc, ostreţe inoxidabile, incinta Iadurilor lor scufundate. Lãuntric, ei sunt orbi şi surzi, ieftini şi zornãitori—neam prost, târâturi de duzinã, legiunea lui Nucu, Mia şi Dãnuţ …. Puterea lor e ceea ce au—nu ceea ce sunt. Incapabili de respect, au un prisos de dispreţ. Îşi trec unii altora, prin generaţii, capitalul de neomenie, sfruntare şi tupeu—neobrãzarea puternicilor, şi veninul frustraţilor. Ei ocolesc cu tenacitate cultura şi lumina, inteligenţa nu le inspirã decât dispreţ, inimile lor sunt o cloacã de ticãloşii. O haitã la rãzboi, sunt o cârdãşie în vremuri de pace.

 

Dar aferarea şi respectabilitatea lor le dezvãluie frica—fricã de ceea ce sunt, de ce au ajuns —de pustietatea lor interioarã, capabilã de poftã şi posesivitate—însã incapabilã de iubire. Nu au iubire, şi n—are ce îi sfinţi, sunt aramã zornãitoare—nu cunosc ‘pomana unui sãrut’—creaturi reptiliene şi hidoase, modelate din jarul Samsarei, ei cunosc numai strãdania sumbrã a dorinţei de a avea—oameni, confort, etc.—se hrãnesc cu zgura zãdãrniciei, şi beau oţetul invidiei. Eu îi aştept la Iordan.

 

Conştiinţa mizeriei lor, la cei care existã o asemenea conştiinţã, ar trebui sã îi conducã nu la disperare—cu neobrãzarea şi grosolãnia aferente—ci la renaştere, sau mãcar la schiţarea unei redresãri—sã treacã de la poftã şi impulsul ignorant al posesivitãţii zadarnice, fãrã obiect—la iubire.

Deocamdatã, iubirea îi arde ca aruncãtorul de flãcãri pe extratereştrii reptilieni din franciza ALIEN. Zvârcolirile puterii contrazise, nesocotite de libertatea altuia, nu le fac cinste. În ora cea mai sumbrã, în puterea întunericului, mi se vorbea despre minuni. Sfruntarea aceasta porneşte din anomalii care exprimã multã sãrãcie sufleteascã. Când o fiinţã devine nãpasta existenţei altor oameni, e cazul sã se întrebe asupra multor lucruri pe care le crede, sau care o îndeamnã la astfel de înverşunãri şi neobrãzãri.

 

Cât sunt de ignoranţi chiar în ceea ce priveşte iubirea de care ar vrea sã facã atâta caz …. Iubirea lor e expedientul efemeridelor—când nu e obstinaţia sumbrã a diformitãţii interioare. Iubirea însãşi, ce e, dragã Menoiceus? E o chestiune de viaţã şi de moarte, adâncul imanentului, nu un joc de oligofreni, proxeneţi şi neobrãzaţi. Iubirea e ceea ce rãmâne, atunci când dorinţa e respinsã; iubirea e ceea ce subzistã, atunci când pofta a fost contrazisã, iar sumbrele, necuratele vise de fericire tiranicã s—au risipit. În cei mai mulţi, rãmâne zaţul resentimentului, pornirea de a pedepsi, ceea ce aratã cã aşa—zisa iubire le e numai sluga orgoliului şi a diformitãţii lãuntrice. În unii, rãmâne nu drojdia urii, ci altruismul care înfloreşte în taina discreţiei. Îngrijorãtoare cu adevãrat e numai ignorarea aceasta a iubirii. Demnitatea, cel puţin, e intrinsec inalienabilã, şi ea se coreleazã cu puterea de a iubi—putere fãrã epoleţi.

Însemnare despre jocurile de toamnã ale securiştilor ieşeni. Iaşul sub teroare, vehemenţa malignã a vidanjorilor din preistorie

 

 

 

 

Securitatea românã a decis cã eu nu am dreptul la existenţã personalã, la viaţã personalã, e decizia Securitãţii, videogame—ul lucrãtorilor infraumani, reversul şi taina existenţei mele—prefiguratã de timpuria stâlcire în ghearele familiei, aşa încât elementul e acelaşi, în trecerea de la perplexitatea imbecilã maternã, la tutela organelor de represiune ale statului, arabescul ivit din delirul colectiv al unui neam de slugi—marginalizarea, aneantizarea, circul terifiant, interzicerea vieţii personale, pe când zoaiele fermentânde ale societãţii ieşene îmbibã strãzile, labirintul coşmaresc al unei vieţi croite de instituţia a cãrei diformitate esenţialã e desãvârşit exprimatã de arhitectura hidoasã a sediului ieşean; acesta e decretul securiştilor români, vidanjorii din preistorie, suboamenii cu vocaţia rectului. Pe de altã parte, mie viaţã personalã cu voie de la Securitate nu—mi trebuie.

Izbitoare e alura hidoasã a unei lumi croite dupã fantezia lor. E eşafodul clãdit de vidanjorii preistorici nãvãliţi în sc. XXI.

Ieşenii sunt zoaie, lãturi, slugi laşe—probabil cã nu mai mult ca locuitorii Ierusalimului, de acum douã milenii. E umanitatea veche, reptilianã. Mai e şi colimatorul unei instituţii specializate în teroare şi ticãloşie—oligofrenii rãi. Colaborarea e benevolã, nesilitã—chiar jovialã. Aceasta e demonstraţia de forţã, divertismentul, videogame—ul securiştilor—lãturile omenirii. Barbaria aceasta traduce discernãmântul duhurilor necurate, al demonizaţilor, al posedaţilor—clarviziunea, priceperea îndrãciţilor, înverşunarea distructivã a bestialului întãrâtat.

Specialitãţile securiştilor români sunt teasing—ul şi intimitatea cu spectatori. Demonstraţia securiştilor a fost cã pot face orice vor din viaţa unui om—ales ca ţintã, şi luat în colimator—pentru videogame—ul lor de antrenament. Aşa se antreneazã ei.

Iaşul e un oraş rinocerizat. România e o impozantã rezervaţie de rinoceri. Zelul benevol al oligofrenilor rãi prisoseşte—cum e şi de aşteptat.

Securiştii de azi sunt neandertalienii tehnologizaţi. Brutele hi—tech. Barbaria împotriva inteligenţei, scelerarea împotriva culturii. Un trib descreierat stãpâneşte România—Iaşul toamnei e tãpşanul lor, e maidanul pãpuşarilor demenţi.

Oamenii de paie peroreazã despre teoria conspiraţiei, pericolul evreiesc, martiriu, etc.. Intuiţiile terifiante s—au confirmat—ridicolul patrioţilor de vodevil, al neînfricaţilor cu voie de la Securitate—prãsila Cuv. Iustin, canaliile tinere. Dospind sub jegul ipocriziei, fanfaronadei, imposturii şi fricii.

 

Strãzile Iaşului îmbibate de zoaie—tropãitul hipopotamilor—triumful celui urât, prost, rãu şi incult—reversul lumii cotidiene româneşti—denudarea esenţei naţionale, pentru care slugãrnicia şi defectele aferente sunt definitorii. În rest, se mãnâncã cãcat prin cafenele despre darea vieţii pentru credinţã [!], conspiraţii, etc., retorica imbecilã a unor pozeuri. Atât este, atât poate România sc. XXI—asocierea benevolã la linşaj, fermentarea zoaielor.

La Iaşi, zoaiele fermenteazã.

 

Neoortodocşii îşi vãd de sporovãiala despre neam, conspiraţii, martiriu, pe un ton ritos, sentenţios. Ei n—au rezistat, fãrã a cunoaşte aceste presiuni. Ceea ce presimţisem, ghicisem, etc., s—a adeverit. Zornãie, sunt aramã sunãtoare.

 

Incitãrile directe la antisemitism—jegul minţii semidocţilor—întrec şi priveliştea dizgraţioasei complicitãţi a hipopotamilor.

Capacitatea sinantropilor tehnologizaţi de a înfãptui un coşmar e un privilegiu trist. A apãrut tradiţia ieşeanã de a zugrãvi oraşul, toamna, în culorile coşmarului. Zugravii cu epoleţi îşi mai trec şi ei timpul. Clerul simuleazã îngrijorarea de circumstanţã, minimalã, însã obligatorie în astfel de condiţii—asta, atunci când nu predicã despre adevãratele şi falsele virtuţi creştine—pentru a da, totuşi, o mânã de ajutor. Iaşul musteşte de zoaie—de la grobianul hipopotam, la neoortodoxul hârşit în ucenicii şi teorii ale conspiraţiei—pe când cerul cerne melasa frigului pãtrunzãtor. Neruşinarea, sfruntarea acestui cancer social sunt reversul debilitãţii naţionale certe.

Iaşul în noaptea preistoriei

Am auzit, de la o boarfã în izmene, pãrerea cã jegul lãuntric e tolerabil, fiindcã e nevãzut, fiindcã ‘nu se vede’. Eczema şi cancerul.

Cine vorbeşte de frustrare, de jeg, etc..

Unii se uitã prin enciclopedii, iar alţii—prin toaletele altora, e şi asta o vocaţie.

Iaşul e un oraş de slugi—dar nu se deosebeşte de restul ţãrii.

Investigatori de toalete, cu înclinaţii simiene. Aptitudini simiene.

Saloanele de masaj& dosare, latitudinea, posturi.

Boarfe parşive.

De trei ori cauza nenorocirii mele—teroarea din leagãn—sem. XI—mahalaua. Piazã. Întreitã cauzã a nenorocirii mele.

 

 

 

 

‘Panihida’ numeşte lumea existenţei, loc al rãutãţii şi umbra morţii, ‘ţãrânã, cenuşã şi umbrã’, ‘vis de înşelãciune’. Acestea reprezintã experienţe, nu axiome ascetice. Existentul ca atare e nemîntuibil—sau, nu e mântuibil integral, ceva scapã, deraiazã.

În spirit veterotestamentar, ‘Panihida’ spune cã omul a fost zidit din ‘ţãrânã şi praf’, nu înveşmântat cu ele; acestea îi sunt substanţã, îi definesc fiinţa, nu învelişul. Asta, şi împotriva antropologiilor platonizante ale ‘veşmintelor de piele’. ‘Panihida’ nu vorbeşte despre o înveşmântare, acoperire cu ‘ţãrânã şi praf’—ci de—a dreptul despre zidirea din acestea, crearea nemijlocitã a omului ca fiinţã materialã.

Trupul e şi vas şi locaş—însã şi fiinţa umanã însãşi—tãiatã ca iarba.

Fãrã îndoialã cã înţelegerea Lui Iisus era una mai spiritualistã—el detematizeazã decesul, moartea sub aspectul încetãrii, dedramatizeazã decesul—moartea nu îl preocupã ca dramatism al oribilului—Tresmontant subliniazã în mod just spiritualismul Lui Iisus, pentru care moartea e desfacerea de trup şi înfãţişarea pentru rãsplatã—aspectul retributiv al morţii primeazã la Iisus. Moartea e dramaticã, numai fiindcã îi urmeazã Judecata, şi pecetluieşte parcursul uman—însã nu e o privare de fiinţã. Accederea imediatã a aleşilor la vederea preafericitã a accentuat aceastã tezã spiritualistã—fiinţa e întreagã şi fãrã trup, corporalitatea e numai pasagerã.