K. Joke, Joy D., Bauhaus, Gang of Four, Course of Empire, M. Mouse, Jane’s …, N. I. Nails, Sisters …, Swans, Radiohead, grunge.

 

 

Ascult, de la Temple of the Dog, rock de cea mai bunã calitate, unul din cele mai bune care s—au scris, de un gust desãvârşit—opt cântece, de o frumuseţe subtilã, pãtrunzãtoare, virilã, puternicã—e ideea mea de rock ca artã—‘World’ e un blues de o frumuseţe neîntrecutã—standardul a ceea ce poate însemna rock—ul—ajuns la expresia maturã, necomplice—rezultatul e acela cã te scârbeşte de mult din restul muzicii …. Sunt importanţi artiştii care te dezvaţã de kitsch, te dezbarã de surogate, te deprind cu autenticitatea.

Vroiam sã spun cã, prin rock—ul lor clasic, Temple amintesc de Led Zep—când îmi amintesc cã Soundgarden sunt ştiuţi ca apreciind Led Zep şi rock—ul anilor ’70 (mai puţin lipsa umorului; şi eu prefer sã vorbesc de umor, nu de ironie)—ei bine, chiar aşa e: Temple … te fac sã te gândeşti, dacã încerci sã le defineşti sau circumscrii genul de muzicã, în niciun caz la grunge, ci la Led Zep şi la tradiţiile rock ale anilor ’70—la clasicitatea rock, la ceea ce atribuim rock—ului pur, aşa cum îl pricep eu (aş fi spus şi Deep …–dar mai degrabã Led …, net Led …, indiscutabil …). E evident cã o parte din grunge şi—a propus sã continue nu punk—ul, ci rock—ul anilor ’70—sau, sã—l continue în formã punk—e altfel de autenticitate decât aceea, abruptã, punk, a Nirvanei; dealtfel, e o axiomã aceea cã grunge—ul e un hibrid, nu e pur şi simplu punk, sau avatarul punk—ului, ci punk plus metal, de unde legitimitatea laturii ’70). Aşadar, ascendenţa Led Zep/ ’70 a lui Soundgarden se verificã, e testabilã—în sensul cã nu e numai ceva ce spun gazetarii, ci o impresie distinctã şi netã.

(Nu ştiu de ce mã aşteptasem ca din Temple sã facã parte şi unul din supravieţuitorii Nirvanei —chiar prototipul muzicianului cu multe şantiere, etc..)

Ideea mea de rock.

 

Joy D., K. Joke, Gang …, Bauhaus, Course …, M. Mouse, Nine …, Jane’s …, Radiohead, Ministry, grunge.

 

Am aşteptat aproape zece luni pânã sã ascult Wang …–numai patru cântece—muzicã de dans din anii ’80, cred cã poate fi şi acum dansatã cu plãcere, sugereazã o atmosferã—‘To Live …’ e cel mai bun cântec.

Mai nou, nu mai ascult cântece, ci playlisturi—la fel ca în urmã cu opt luni—şi cu cinci—şase luni.

 

Zile de dezmorţire muzicalã. Strike Anywhere au, cel puţin, farmecul noutãţii—deocamdatã; dar defectele acestei muzici sunt evidente—la fel de comerciali ca glam—ul, nu sunt la fel de interesanţi—deşi, comparaţi cu Korn, Strike A. par salvatorii rock—ului, nişte muzicieni impecabili, probabil cã declinul rock—ului de divertisment, odatã decredibilizat de glam, a fost nãpasta scenei muzicale a ultimelor douã decenii, prin instaurarea, fãrã alternativã, a austeritãţii indie/ alternativ, cu dispariţia rock—ului de divertisment (ca Van Halen, Aerosmith, Guns …, Jovi, etc.).

Ca şi Rise …, Strung …, NOFX, maeştrii de la Strike … au piese scurte, rapide, cam fade. Rise … sunt mai autentic agresivi—şi mai convingãtori muzical, întrucâtva mai abrazivi şi truculenţi—e o muzicã mai intense, şi mai semnificativã emoţional, chiar par sã aibã nişte idei muzicale, etc., versurile au calitatea puerilã şi stupid—mobilizatoare ştiutã de la L. Park.

 

Grunge—ul a însemnat regãsirea autenticitãţii, prin eliberarea de elocvenţã—dicţia tânguitoare a lui Cobain, Vedder, a vocaliştilor de la Mudhoney (Arm), Stone T. P. …–ca şi o desãvârşitã stãpânire a disonanţei, disonanţa artizanalã, stângãcia mânuitã cu virtuozitate—de unde, probabil, euforica bucurie grunge. ‘Broken Hands’ e un fel de imn grunge; Mudhoney înseamnã grunge—ul insuficient sãrbãtorit, nu numai ‘Straight Life’ şi ‘Broken Hands’, însã şi ‘The Rose’—care poate da o idee despre fuziunea de punk şi metal specificã sunetului Seattle—metal—ul fuzz, nu totul e foarte bun la ei, cu toate acestea repertoriul, relativ eterogen, e remarcabil, Mudhoney sunt pionieri, înseamnã, ca şi Soundgarden, grunge—ul timpuriu, zorii. În rest, balastul generalitãţilor care se spun despre stilul grunge trebuie neglijat.

Grunge—ul e, pentru mine, rock—ul/ metal—ul cel mai interesant.

Vreme de decenii (vreo douã), am crezut/ presupus cã şi Smashing …, Faith …, Ugly …, Red Hot … cântã tot grunge (pentru primii şi ultimii, se poate discuta; dar, pentru mine, Faith … pãreau vârful de lance al grunge—ului).