Existã douã categorii principale de gânditori—aceia interesaţi sã afirme nişte idei, nişte intuiţii, pe care le vehiculeazã şi reitereazã, cu tenacitate—şi aceia care se investesc în analizã, fãrã gândul de a afirma un program, fãrã intenţia de a propune nişte valori cognitive pe care sã le impunã—ei nu militeazã pentru nişte idei anume, ci investesc în precizia analizei, fãrã gândul unui beneficiu indirect, ci numai pentru a elucida; primii sunt taxonomiştii, a cãror ilustrare tipicã sunt sistematicienii.
Ceilalţi sunt analiştii. Conform naturii gândirii, tipul secund nu existã în stare purã. La orice analist, existã un substrat conceptual dat—de ex., aristotelismul Fer. Ioan Duns Scotus, existã nişte coordonate—numai cã nu e vorba despre promovarea intenţionatã, afirmarea unor idei şi termeni, ca la gânditorii taxonomici/ sistematici, e o gândire care nu se prevaleazã de capitalul ei, ci se investeşte. Duns Scotus nu apare, s—a spus, ca proponentul unor idei specifice, al câtorva accente definitorii; e un analist, preferã analiza, investirea analiticã imparţialã şi criticã, expunerii unui capital de idei la care sã parã cã ţine în mod deosebit.
Programul catolicului aristotelician Ioan Duns Scotus e analiza, analiza însãşi, nu are, se crede, nişte idei sau teorii anume pe care sã le promoveze reiterându—le, investirea în prezentul analizei e completã. Asta mai înseamnã şi cã nu ţine sã formuleze sau reducã fiecare chestiune înfãţişatã la nişte coordonate de gândire personale, familiare, idiosincratice—cum fac majoritatea modernilor, stilizând. Amprenta lui e numai iscusinţa analizei (şi stilul, despre ale cãrui defecte atât adversarii cât şi discipolii sunt întrucâtva de acord [1]).
E o gândire pur tranzitivã. Ambele stiluri, ca reflexivitate sau tranzitivitate, se educã, sunt rezultate ale strãdaniei. Stilul tranzitiv nu privilegiazã nişte descoperiri proprii, pe care sã le reitereze. Se caracterizeazã printr—o imparţialitate şi neutralitate ale enunţãrii, ale scriiturii, printr —o obiectivare ştiinţificã, neliterarã—indiferent de calitãţile stilului ca atare, acestea putând exista, sau nu.
E gândirea care analizeazã, nu demonstreazã nişte teorii, nu are ceva de demonstrat, n—are de impus nişte teze, nu militeazã pentru nişte teorii, pe care sã le impunã. Nu e propunerea de teorii ale autorului, ci analizã, investirea în analizã, nu în privilegierea unor jetoane teoretice. Stilul reflexiv al gândirii, chiar când nu rezultã într—un sistem, privilegiazã şi reitereazã particularitãţi ale autorului. Abordarea e mai intuitivã, nu aspirã la raţionalitatea purã a stilului analitic, complet livrat analizei.
Existã un aparat ştiinţific, a cãrui utilizare nu înseamnã reflexivitate sau stilizare. El existã în condiţiile analizei normale. Nu înseamnã nici partizanat, nici privilegiere. Terminologia, ideile, vederile unei filozofii, determinãrile ei caracteristice, ştiinţifice, nu trebuie luate drept idiosincrazii—la Fer. Ioan existã aristotelismul—ca şi la scolastici, în general—la Simmel existã criticismul, cu uneltele şi termenii sãi.
NOTE:
[1] La Tresmontant existã deopotrivã Sf. Toma şi Fer. Ioan Duns Scotus, Teilhard şi Blondel (o probã a micimii morale a lui ‘Morgan’, a meschinãriei lãuntrice, e de a fi gãsit cusururi şi stilului Pãr. Teilhard!).
Eseuri 