Securitatea românã a decis cã eu nu am dreptul la existenţã personalã, la viaţã personalã, e decizia Securitãţii, videogame—ul lucrãtorilor infraumani, reversul şi taina existenţei mele—prefiguratã de timpuria stâlcire în ghearele familiei, aşa încât elementul e acelaşi, în trecerea de la perplexitatea imbecilã maternã, la tutela organelor de represiune ale statului, arabescul ivit din delirul colectiv al unui neam de slugi—marginalizarea, aneantizarea, circul terifiant, interzicerea vieţii personale, pe când zoaiele fermentânde ale societãţii ieşene îmbibã strãzile, labirintul coşmaresc al unei vieţi croite de instituţia a cãrei diformitate esenţialã e desãvârşit exprimatã de arhitectura hidoasã a sediului ieşean; acesta e decretul securiştilor români, vidanjorii din preistorie, suboamenii cu vocaţia rectului. Pe de altã parte, mie viaţã personalã cu voie de la Securitate nu—mi trebuie.
Izbitoare e alura hidoasã a unei lumi croite dupã fantezia lor. E eşafodul clãdit de vidanjorii preistorici nãvãliţi în sc. XXI.
Ieşenii sunt zoaie, lãturi, slugi laşe—probabil cã nu mai mult ca locuitorii Ierusalimului, de acum douã milenii. E umanitatea veche, reptilianã. Mai e şi colimatorul unei instituţii specializate în teroare şi ticãloşie—oligofrenii rãi. Colaborarea e benevolã, nesilitã—chiar jovialã. Aceasta e demonstraţia de forţã, divertismentul, videogame—ul securiştilor—lãturile omenirii. Barbaria aceasta traduce discernãmântul duhurilor necurate, al demonizaţilor, al posedaţilor—clarviziunea, priceperea îndrãciţilor, înverşunarea distructivã a bestialului întãrâtat.
Specialitãţile securiştilor români sunt teasing—ul şi intimitatea cu spectatori. Demonstraţia securiştilor a fost cã pot face orice vor din viaţa unui om—ales ca ţintã, şi luat în colimator—pentru videogame—ul lor de antrenament. Aşa se antreneazã ei.
Iaşul e un oraş rinocerizat. România e o impozantã rezervaţie de rinoceri. Zelul benevol al oligofrenilor rãi prisoseşte—cum e şi de aşteptat.
Securiştii de azi sunt neandertalienii tehnologizaţi. Brutele hi—tech. Barbaria împotriva inteligenţei, scelerarea împotriva culturii. Un trib descreierat stãpâneşte România—Iaşul toamnei e tãpşanul lor, e maidanul pãpuşarilor demenţi.
Oamenii de paie peroreazã despre teoria conspiraţiei, pericolul evreiesc, martiriu, etc.. Intuiţiile terifiante s—au confirmat—ridicolul patrioţilor de vodevil, al neînfricaţilor cu voie de la Securitate—prãsila Cuv. Iustin, canaliile tinere. Dospind sub jegul ipocriziei, fanfaronadei, imposturii şi fricii.
Strãzile Iaşului îmbibate de zoaie—tropãitul hipopotamilor—triumful celui urât, prost, rãu şi incult—reversul lumii cotidiene româneşti—denudarea esenţei naţionale, pentru care slugãrnicia şi defectele aferente sunt definitorii. În rest, se mãnâncã cãcat prin cafenele despre darea vieţii pentru credinţã [!], conspiraţii, etc., retorica imbecilã a unor pozeuri. Atât este, atât poate România sc. XXI—asocierea benevolã la linşaj, fermentarea zoaielor.
La Iaşi, zoaiele fermenteazã.
Neoortodocşii îşi vãd de sporovãiala despre neam, conspiraţii, martiriu, pe un ton ritos, sentenţios. Ei n—au rezistat, fãrã a cunoaşte aceste presiuni. Ceea ce presimţisem, ghicisem, etc., s—a adeverit. Zornãie, sunt aramã sunãtoare.
Incitãrile directe la antisemitism—jegul minţii semidocţilor—întrec şi priveliştea dizgraţioasei complicitãţi a hipopotamilor.
Capacitatea sinantropilor tehnologizaţi de a înfãptui un coşmar e un privilegiu trist. A apãrut tradiţia ieşeanã de a zugrãvi oraşul, toamna, în culorile coşmarului. Zugravii cu epoleţi îşi mai trec şi ei timpul. Clerul simuleazã îngrijorarea de circumstanţã, minimalã, însã obligatorie în astfel de condiţii—asta, atunci când nu predicã despre adevãratele şi falsele virtuţi creştine—pentru a da, totuşi, o mânã de ajutor. Iaşul musteşte de zoaie—de la grobianul hipopotam, la neoortodoxul hârşit în ucenicii şi teorii ale conspiraţiei—pe când cerul cerne melasa frigului pãtrunzãtor. Neruşinarea, sfruntarea acestui cancer social sunt reversul debilitãţii naţionale certe.
Eseuri 