O snoavã picantã şi sentimentalã

 

 

 

Sb., citesc ‘Dragostea lui Zein Al—Mawassif’, din v. 9 al ‘Halimalei’ (ed. ’87)—protagonista e o şahistã iscusitã, în vârstã de nici cincisprezece ani, evreicã, soţia unui negustor urât. E un basm scurt, ca şi urmãtorul dintr—un v. care mai cuprinde trei anecdote, o nuvelã de 70 de pag., şi microromanul de peste 130 de pag.; ilustraţia coperţii (semnatã de Ionescu) nu reprezintã niciun moment al basmului care dã şi titlul volumului.

Ospãţul oferit de Zein Al—Mawassif e precedat de nişte stihuri—despre fripturi de pasãre şi miel, chebap, salatã, peşte—şapte strofe care—ar merita învãţate, atât sunt de sugestive; ca om care prânzisem—pe la toacã—cu doi covrigi cu susan, m—au înviorat de—a binelea.

Mai vrednice încã, probabil, sunt strofele în care e descris trupul Podoabei Harurilor—‘Ah, ochiu—i abia poate sã se lase/ Privit …, etc.’.

Amintindu—mi de cititorii şi voga ‘Halimalei’, îmi dau seama cã nu a existat cu adevãrat o tradiţie la români—cu toate cã, e drept, şi în Apus voga ei (sc. XVIII—XIX) trecuse deja, când apar la noi cei care ar fi fost interesant sã fi citit ‘Halimaua’—cu alte cuvinte, modernii (totuşi, în Occident, de la generaţia lui Coleridge, De Quincey, Dumas, la aceea a evreului argentinian, existã Stevenson).

 

Aşa s—a întâmplat ca primul basm al ‘Halimalei’ despre care scriu sã fie o snoavã licenţioasã, vioaie, foarte bine povestitã.

 

 

 

Mai am, din când în când, ‘coşmaruri dickensiene’, reprezentãri ale asprimii mediului familial, ale vitregiei încercate, urâtul existenţei şi sursa amorţelii, în care sunt, din nou, pentru o vreme, în lumea copilãriei—cu sentimentul acela de oroare, de panicã, de teroare strivitoare, de ameninţare—în oblãduirea maternã. (Numai la ‘Morgan’, întrucâtva şi la Renard, am gãsit mãrturisiri similare—la antipodul unor Proust şi Borges—rãsfãţaţi ai familiei ….)

În ele, revine atmosfera de fricã, lipsa de apãrare—originea fricilor, încercarea absurditãţii vieţii. Tradiţionaliştii concilianţi încearcã sã escamoteze astfel de realitãţi. Eu am cunoscut rãul de foarte timpuriu, cât se poate de timpuriu—fãrã apãrare, în mâinile sceleratei cu principii pedagogice, stricte. Aceasta e depoziţia mea. Nu era nimic eroic, în creşterea mea—dimpotrivã, laşitate, derobare, pretexte.

Tot de aici, ‘postulatul feminin’ al existenţei mele—instabilitatea, cruzimea, batjocura crâncenã—şi cãutarea masochistã a acestor trãsãturi, repetarea traumei, reconstituirea ansamblului traumatic, falsificarea nevroticã a experienţei, mãsluirea nevroticã, alegerea elementelor dupã un tipar de suferinţã prestabilit. (‘Amestecarea’, situaţiile mixte, nu trebuie sã deruteze, sunt în firea lucrurilor, rãul nu urmeazã tipare de foileton. Iisus credea cã ‘puţinul bine’, ‘binele minimal’, restrâns—sau ‘binele natural’—nu mântuiesc, survenirea lor ocazionalã e în firea lucrurilor.)

Mi—au trebuit optsprezece ani ca sã dau dreptate psihanalizei, ca sã înţeleg corectitudinea principiilor psihologiei freudiene—vienezul o numea metapsihologie, fiindcã pãrea înafara psihologiei convenţionale, bãtãtorite, oficiale, a epocii.

 

 

 

 

Dawson, altfel desuet şi mohorât, mã intereseazã pentru articolele lui de reflecţie istoricã, de filozofia şi morfologia culturii—‘Formele instituţionale ale culturii creştine’ (’55), ‘Cultura creştinã: înţelesul şi valoarea ei’ (’56), ‘Despre istoria evreiascã’, introducerea la Schmitt, ‘Relaţia filozofiei cu cultura’, ‘Oglinda întunecatã’ (’30); Birzer, de la care culeg aceste titluri, citeazã şi câteva cãrţi—ca ‘Vârsta zeilor’, ‘Formarea creştinãtãţii’, ‘Tradiţie şi moştenire’, ‘Fundaluri şi începuturi’, ‘Educaţia şi criza culturii creştine’, ‘Religie şi culturã’, ‘Dinamica istoriei mondiale’, ‘Progres şi religie’, etc..

De fapt, subiectul studiului lui Birzer e chiar filozofia dawsonianã a culturii.

Mãrturisesc cã omul îmi e antipatic, mã indispune. Marotele lui Dawson—Reforma, Europa de odinioarã—îngrãdesc o gândire reacţionarã, şi aşa cam astringentã şi, intelectual, nu foarte convingãtoare, deasemeni fundamental epigonicã.

E o reflecţie posomorâtã şi strepezitã, cu vehemenţe stridente, disonante, şi ornatã cu promoroaca moralismului. Cred ceva ce Merton numai sugereazã—cã istoricul era un epigon, nu un pionier. Ca sã reiau caracterizarea—e o gândire mohorâtã, însã fãrã mãreţia—sau umorul, sau agerimea, vioiciunea—reformatului scoţian. E posomorâtã—şi atât.

A schiţat, undeva, o epistemologie dependentã de renani.

Fantasmaticul sandian

 

 

 

Ca orice literaturã intens fantasmaticã, şi aceea a Dnei. Sand se adreseazã direct unei nevoi psihice, pe care o satisface, cãreia îi rãspunde, independent de valenţele ei estetice—dealtfel deloc mai puţin ofertante sau mai şubrede, mai precare—literaturã inepuizabilã fantasmatic, nu e deloc sãracã în artã. În acest mod, obiecţiile estetice [1] sunt fãrã sens; naraţiunile sandiene nu funcţioneazã la nivelul cerinţei estetice, al aspiraţiei de artã—ci al pulsiunilor, al nevoilor de naturã psihicã.

Estetismul detractorilor literaturii sandiene (de la Proust la strepezitul ‘Morgan’ şi la Dna. Maitzen) nu e decât imaginea în oglindã a moralismului şi a idealizãrii/ nerealismului obiectate chiar Dnei. Sand. E acelaşi nerealism, aceeaşi neştiinţã şi chiar ipocrizie, transferate în critica literarã. Literatura nu funcţioneazã (numai) aşa cum îşi închipuie anti—sandienii, şi nu e numai sacerdoţiul artei, ci şi oferirea de fantasme, de trãiri de naturã nu neapãrat esteticã. Moderniştii au preferat sã ignore literarul neestetic—deşi nu lipsit de merite de artã—cum e şi folclorul, etc.. Ei par, însã, sã nici nu înţeleagã natura fantasmaticã a naraţiunilor Dnei. Sand. (Trebuie, însã, înţeles cã literatura sandianã funcţioneazã deopotrivã în estetic şi în fantasmatic, modernismul realist nu are monopolul esteticului.)

Literatura sandianã nu e cantonatã în fantasmatic, ca atâta din literatura popularã, al cãrei consum e generat de caracteristicile fantasmatice, neestetice; aşadar, fantasmatic şi estetic sunt un binom, nu trebuie utilizate dihotomic, iar naraţiunile sandiene funcţioneazã în ambele registre.

Semnificaţia consumului de literaturã popularã—mai precis, a satisfacţiei, care genereazã voracitatea—e un capitol al psihologiei fenomenologice a artei.

 

Dispreţul faţã de literatura Dnei. Sand—calitatea zugrãvirii, însufleţirea—e semn de parohialism. Literatura principalã a generat, şi ea, o formã de parohialism—ca mãrginire, nepricepere, stângãcie flagrantã, etc..

 

Am, în bibl., vreo şase romane (‘Indiana’, ‘Depardieu’, ‘Huguenin’, ‘Mauprat’ …) şi douã scrieri memorialistice (racursiul mussetian şi autobiografia aşa de copioasã) ale Dnei. Sand—vols. sunt apãrute mai ales în CLU, ‘Romanul de dragoste’ şi BPT, şi sunt un completist sandian.

 

 

NOTE:

 

[1] Conced, momentan, folosirea adjectivului, ceea ce nu înseamnã cã naraţiunile sandiene sunt mai criticabile, din punct de vedere estetic, decât cele pe care le propun detractorii Dnei. Sand; existã o esteticã literarã sandianã propriu—zisã, neinferioarã aceleia a moderniştilor realişti—ci diferitã. Literatura sandianã nu se situeazã înafara esteticului—ci în propria ei esteticã, de care autoarea era conştientã.

 

 

Din topul de 25 de trupe hip hop al lui Adaso, de treisprezece nici nu auzisem (mai întâi N.W.A., apoi Fugees, Geto, Bone …, Black …, Hiero, Goodie …, LOX, Three …, Brand … 2 Live …, Slum …, Little …), de trei auzisem numai vag (Flash …, Cunnin…, Naughty …), despre nouã (Wu …, Run …, A Tribe …, Public …, De La …, Roots, Beastie …, Cypress …, Salt …–de care fãcea mare caz Perjoaica, în epoca lui Milli şi Vanilla …–unul dintre cei trei Ice …) ştiam. Iar dintre menţiuni, ştiam unul—şi auzisem de unul—din cinci ….

 

 

 

Vin. seara, o cefalee de hipotensiune, o i. (adulte\ Rodica D.), o linguriţã de cafea, muzicã—Beck, N. M. Hotel, , designul blogului inaugurat.

În muzicã, nimeni nu e redus la mãrfurile curente, banale—existã N. M. Hotel, Califone, Unwound, Beck, Eels, jazzul.

Enumerarea simbolicã, lista simbolicã. Muzica interlocutoarei evreului canadez. A gira.

Mai este şi grunge—ul, nevoia de grunge.

Un Gracq al acestei muzici.

16 Horsepower au febrilitatea apocalipticã împovãrãtoare care a ajuns sã—mi displacã şi la Cave. (Evreului canadez îi plac ambele muzici—dar şi aceea aflatã la antipod ….)

Muzicienii independenţi, de o originalitate intensã. Grunge, rock—ul (punk, indie, alternativ, etc.), muzica neagrã—hip hop—ul. Muzica la care recurg—paleta.