Ascult, de la Temple of the Dog, rock de cea mai bunã calitate, unul din cele mai bune care s—au scris, de un gust desãvârşit—opt cântece, de o frumuseţe subtilã, pãtrunzãtoare, virilã, puternicã—e ideea mea de rock ca artã—‘World’ e un blues de o frumuseţe neîntrecutã—standardul a ceea ce poate însemna rock—ul—ajuns la expresia maturã, necomplice—rezultatul e acela cã te scârbeşte de mult din restul muzicii …. Sunt importanţi artiştii care te dezvaţã de kitsch, te dezbarã de surogate, te deprind cu autenticitatea.

Vroiam sã spun cã, prin rock—ul lor clasic, Temple amintesc de Led Zep—când îmi amintesc cã Soundgarden sunt ştiuţi ca apreciind Led Zep şi rock—ul anilor ’70 (mai puţin lipsa umorului; şi eu prefer sã vorbesc de umor, nu de ironie)—ei bine, chiar aşa e: Temple … te fac sã te gândeşti, dacã încerci sã le defineşti sau circumscrii genul de muzicã, în niciun caz la grunge, ci la Led Zep şi la tradiţiile rock ale anilor ’70—la clasicitatea rock, la ceea ce atribuim rock—ului pur, aşa cum îl pricep eu (aş fi spus şi Deep …–dar mai degrabã Led …, net Led …, indiscutabil …). E evident cã o parte din grunge şi—a propus sã continue nu punk—ul, ci rock—ul anilor ’70—sau, sã—l continue în formã punk—e altfel de autenticitate decât aceea, abruptã, punk, a Nirvanei; dealtfel, e o axiomã aceea cã grunge—ul e un hibrid, nu e pur şi simplu punk, sau avatarul punk—ului, ci punk plus metal, de unde legitimitatea laturii ’70). Aşadar, ascendenţa Led Zep/ ’70 a lui Soundgarden se verificã, e testabilã—în sensul cã nu e numai ceva ce spun gazetarii, ci o impresie distinctã şi netã.

(Nu ştiu de ce mã aşteptasem ca din Temple sã facã parte şi unul din supravieţuitorii Nirvanei —chiar prototipul muzicianului cu multe şantiere, etc..)

Ideea mea de rock.