Transhumanţã

Cititorii sunt invitaţi sã reia lectura celuilalt blog.

Mizantropia acrã a batjocurii. ‘Ferestrele’ lui Leif Panduro

 

 

 

 

 

Am citit zilele acestea un roman danez, ‘Ferestrele’. Numele autorului îmi era vag cunoscut, fiindcã s—a mai tradus la noi şi altceva, eu am în bibl. şi alte douã titluri—reunite într—un vol. semnat Panduro. Ambientul romanului le va plãcea celor care mai gustã cultura popularã vesticã şi cinema—ul anilor ’60. ‘Ferestrele’ e şi o cronicã, înregistrarea conştientã a unor parametri ai anilor ’60, aşa cum îi trãiau tinerii de pe atunci; în logica ‘Ferestrelor’, anti—eroul M. trebuie sã se fi nãscut prin ’30. Leif Panduro e un satiric, un hâtru, chiar când glumele au plescãitul unei pungi cu brânzã izbindu—se de podea. ‘Ferestrele’ se citeşte ca un reportaj de acuitatea convenitã a ziaristicii, gazetãrie socialã—e, de fapt, o lume convenţional diversã—elevi, un medic, un tutungiu, clienţii unui restaurant, un taximetrist, etc.—totul, asezonat cu termeni psihiatrici, nu neapãrat necesari povestirii—altfel, e o naraţiune a enigmaticului, în care şi basculeazã curând, a dilemelor alienãrii, o naraţiune curioasã, cu toate cã e discutabilã utilizarea iniţialã a balastului—efectul fiind unul pur psihologic, surpriza neaşteptatului anecdotic, şi nu estetic—odatã taina dezvãluitã, banalitatea vrutã îşi pierde interesul şi ponderea, procedeul ca atare e psihologic, şi nu estetic—zeci de pagini ţin în neştiinţa iniţialã a cititorului, e o pistã falsã, iar interesul lor intrinsec retrospectiv e nul … [1]; lucruri prea iscusite nu existã, destul timp, pânã la înviorarea naraţiunii, care survine o datã cu internarea elevei şi relatarea scurtei idile dintre holtei şi vecina sa. Cu tonul acestui microroman danez ne—a deprins literatura germanã postbelicã. Asprimea satirei contrasteazã cu relativa placiditate a tonului; dupã modul cum povesteşte, naratorul pare nu un satiric bilios, ager, ci întrucâtva placid. Ferocitatea batjocurii e ca şi amortizatã de placiditatea naraţiunii. Stilul nu prea are merite, şi, uşor dezlânat, sau întâmplãtor, are prisosuri—arhitecţii, maşina din parcare …. Iar dacã tonalitatea e aceea, convenţionalã, a gazetãriei sociale—amprenta vremurilor asupra inşilor, formatul e al mãrturisirii, la scara microromanului—dascãlul M. se destãinuie celei gãsite de detectiv şi care—şi fãcea siesta pe terasa cabanei.

 

Tonalitatea mãrturisirii nu corespunde malezei adânci a personajului, care pare, dupã vocea narativã, bonom şi relaxat, un mâncãu şi un hedonist, modul cum spune e disjuns de ceea ce spune—strepezirea, mizantropia acrã a batjocurii contrasteazã cu apatia şi indiferenţa tonului, fãcându—l artificial şi neconvingãtor, dar o trãsãturã psihoticã a relatãrii existã—imprecizia, uşoara scâlciere, nimic nu e foarte viu înfãţişat. Romanul porneşte, cred, de la o noţiune, pe care o ilustreazã şi analizeazã, în mãsura în care poate—nu de la nişte reprezentãri sau trãiri distincte. ‘Ferestrele’ îşi propune sã ilustreze noţiunea unei anumite alienãri, în analizabilul ei (pe care, de la o vreme, o pãrãseşte, pentru a rezuma chinul sfâşietor al unei femei tinere, şi o anecdotã cu manipulare şi premeditare—un fapt divers judiciar). De aceea, artificialitatea de care am vorbit, sentimentul implicit al tonului necorespunzând sentimentelor enunţate, verbale, de care face caz naratorul. Cele douã sunt disjunse. Creaţia de personaje nu depãşeşte nivelul satirei.

Lange, protagonistul, e mai degrabã apatic, decât blazat. Nu e analizabil în termeni de blazare, ci de apatie; ideea unui apatic de o mizantropie înveninatã şi înverşunatã e întrucâtva incoerentã, lipsitã de sens, placiditatea naraţiunii nu corespunde dispreţului plin de fiere pe care vrea Leif Panduro sã îl atribuie naratorului. Însã treptat, ceva se transformã, sinteza afectivã are loc, şi situaţia capãtã interes, povestirea capãtã interes, ivindu—se transparenţa aceea oniricã, ce face interesul literaturii.

Aceastã panoramã, la scara microromanului, a unui grup social, face loc, dintr—odatã, unui episod retro, de policier—o poveste cu alibi, femeie fatalã, şi enigmã esenţialã. Însã episodului acestuia îi precede o intensificare dramaticã a intrigii referitoare la elevã, pregãtind suspansul ultimului sfert al cãrţii.

Acţiunea, (prea) laborios pregãtitã, demareazã de la o vreme, târziu, şi brusc, dupã prisosul de viniete satirice. Chinul, zbuciumul fetei e ceva ce am înţeles, clocotul acela psihotic al iubirii deznãdãjduite, sunt lucruri identificabile, pentru o dramã a inautenticitãţii, înainte de a bascula în umorul faptului divers şi al scheciului picant. La fel, povestea cãsniciei femeii de peste drum, Maj (–caracterul slab al soţului, complexul matern, gelozia, violenţa, bãtaia, regretul, dezechilibrul …–). Când pãrãseşte satira, pentru demenţa elevei şi echivocul idilei şi manipulãrii, Panduro intereseazã cu adevãrat, dã sentimentul cã ştie sã povesteascã.

Dezgolirea femeii revine în câteva rânduri în romanul lui Leif Panduro, pe mãsurã ce Lange remarcã reacţiile sale, şi pe ale altora, faţã de trupul feminin; îşi vede tatãl dezbrãcând o elevã, pe coridor (‘Mâinile i se plimbau de—a lungul trupului gol …’). Mai existã şi Maj, femeia de peste drum, şi vânzãtoarele impudice; accentul de senzualitate e discret, însã existã.

În chip de concluzie, poliţistul—grãdinar citeazã, fãrã a—l numi, ‘Candide’, cu concluzia sa, înţelepciunea propusã acolo—omagiu direct al unui satiric cinic, cãtre un alt satiric, deasemeni fãrã iluzii, iar discreţia gestului mi—a plãcut. Deznodãmântul e pus sub semnul înţelepciunii laconice, succinte, cu care e concluzionat ‘Candide’.

‘Ferestrele’ e mai degrabã o juxtapunere, o însãilare, decât un întreg—schiţe satirice, meteahna naratorului, o dramã a unei eleve, idila, episodul de policier. Ele sunt reunite de decizia autorului. Ideea e cã placiditatea şi glanţul confortului postbelic, farmecul domol, stilat, ascund drame, camufleazã genuni, fac nevãzute fisurile. Panduro discutã acestea cu bonomie şi detaşare, cu largheţe, necrispat. Fãrã pretenţii deosebite, ‘Ferestrele’ e literatura de consum a unui alt deceniu.

 

 

NOTE:

 

[1] Banalitatea înşelãtoare a aparenţelor trebuia numai simbolizatã, sugeratã, în câteva pag., sumar, concis. Prolixitatea banalitãţii, supralicitare şi comoditate, face ca romanul sã reproducã, sã întrupeze ca atare, în loc sã transfigureze. dar postmodernii cred în asumarea a ceea ce e înfãţişat—scrierea devine banalitate, etc.. Nu se mai crede în sugestie, sau în concizie, ci în reproducere, cu prolixitatea neinteligentã aferentã. Postmodernii şi—o asumã. Eu cred mai puţin în ea, întrucât o gãsesc relativ neconvingãtoare—şi ternã, neinteligentã, chiar stângace—un rabat de la artisticitate. Aşa, arta le e mai puţin întreagã.

Pentru caracterizarea aparenţelor înşelãtoare, şi sugerarea efectului, nu e necesarã reproducerea lor prolixã, ca în scenografia reprezentaţiilor teatrale naturaliste de la sf. sc. XIX, pe care le evocã C. Petrescu în teatrologia sa. Oamenii aceştia nu au simţul necesarului, au cusurul literalismului.

Procedeul transcende şcoala, iar cititorul neprevenit nu trebuie sã rãmânã, din ceea ce scriu eu, cu impresia cã Panduro ar fi un avangardist; nu e.

 

Graham—Dixon writes somewhere about Buonarotti resembling Dante, in that he ‘had little interest in entering into and genuinely sympathizing with the lives of other people’—and hence, an art of powerful abstractions, highly symbolic; the comparison is far stretched, I believe him, G—D, to be misguided—as Dante was a genuinely realist artist, not unlike Donatello.

I happen to find in Tillich some thoughts that are dreary, puzzling, harsh, disquieting and disheartening—and seem to belong to an alien religion—he writes that ‘whenever the Divine appears, It is a radical attack on everything that is good in man’–rather nasty ideas—and he goes on: ‘the Divine does not complete the human; It revolts against the human’—it appears more as if the Divine is rejecting the human in the first place, not vice versa—and so this is a very nihilistic Gospel, as if signed by Bataille—which really raises the issue whether Tillich and I belong to the same religion, or have received the same Baptism—such was his attempt to outweigh the anthropomorphism of the liberals; I happen to enjoy the German liberals, people like Troeltsch and Harnack, and so I naturally feel disinclined to approve these nasty attacks. So I guess I’ll rather have Heidegger& Bultmann, without daddy Tillich …. I seem to remember about the digitus paternae dexterae—‘the finger of God is God’s spirit through whom we are sanctified, so that living by faith we may do good works through love’ (S. Augustine).

I generally agree with a certain degree of sensed anthropomorphism.

Tillich wrote the nonsense quoted above in ‘The Shaking …’—which is really an exciting and lovely book—and in the next paragr. he goes on with an unrelated thought, a non sequitur, about God’s kind effacement and gentleness, as if Luther’s word about God made small meant a radical attack on everything that is good in man …–what was it that made him say such things–otherwise, we see godly condescension already on Tabor, and on Horeb, before Christ. And perhaps T. meant divine accommodation, but the change is in the people, not in God, Who’s beyond change; it is the human who gets large enough to resemble God.

As with the Sistine’s ceiling, one must side with Joshua Reynolds—and against Pope Hadrian and Ruskin.

 

 

 

 

Din cauza frigului nãpraznic, de nesuportat, dum., pe la 12 ½ dim., am pornit radiatorul—vechiul radiator albastru, ale cãrui spire au devenit incandescente încet. Ideea mi—o dãduse Ela, joi—cu reşoul (ca a doua sursã). Mai mult—mecanismul de . chiar a funcţionat, deşi mi se pãruse incomplet.

 

Preocupãrile intelectuale nu—şi au locul în schiţele despre mundan.

 

Zeppelin sunt amintiţi de câteva ori—la pag. 2 (riffurile—tocmai de pe albumul bagatelizat), 4 (instrumentele), 7 (muzica timpurie, epigonismul).

 

Esenţa rock—ului progresiv e durata.

 

Dum.—pâine cu unt, ca prânz, şi o cafea—şi destulã muzicã—în principal, K. Crimson şi TFSOL—care azi îmi plac mai mult ca niciodatã, şi plonjez direct în universul acestora.

 

Catolicul Watson& evreica& sandiana.

 

Luni—mâncasem, de la Ela, o felie de pâine, trei biscuiţi cu stafide, o bananã şi un mãr—iar din leafã, snickers, icetea de prune, şuncã şi salatã de roşii.

 

Luni—Tellier, The Orb, King C. (imnul postmodernitãţii), Swans—gratitudinea mea pentru a fi întâlnit aceastã muzicã—‘I Want …’. Formatul& formã—carnetul 4& jurnalul ĕ.

 

Cei cu care rock—ul şi—a cucerit locul în artã—şi artã erau şi romanele cavalereşti copioase şi ameţitoare.

 

Zilele acestea am trãit nişte experienţe de muzicã foarte intense—cu Temple …, King Crimson, Swans.

 

Cã vor regãsi ceva din Zeppelin, în muzica mai tinerilor ….

 

Martel/ Domel—anagrama.

 

Sunetul. Disonanţe. Tiparul. Rezidente. Bilanţul. Risipã. Romane care sã fie echivalentul unei vacanţe, al unei cãlãtorii.

 

Ritm. Profesie. Azi (marţi)& ieri. Banii. 3 z.. Ed..

 

Rãbojul.

Cafele. Muzicã. Prezentarea. Citit. Danezul. P.. Bloguri.

 

Vin. seara—glucide& cafele. Vreme. Vin. seara—cafele—glucide—muzicã, vârful.

P.. Tel. de ieri.

Cafele. Citit. Danezul. Prezentarea. Pe fazã. Ziarele.

Colegele. Ziare. Cartelã. Tel.. Tempo.

Tempo.

Colegele. ’77. ’90. Ciuda. Adulte. Cafeaua de vin.. Vârsta.

2 x romane. Cãrţi.

Formã. Formatul.

 

Bisericile dinafara Imperiului—persani, armeni, gruzini. Nu participau la convocãrile ecumenice Bisericile necuprinse în graniţele Imperiului—chiar adjectivul ecumenic desemneazã apartenenţa la Imperiu, la lumea Imperiului.

 

Schleiermacher& muzicã.

Citate, parafraze, rezumate, analize, butade sau remarci

 

Ceea ce e numai o expresie a deznãdejdii.

 

Pentru mine, toţi autorii de policieruri istorice sunt epigonii lui Eco, însã probabil cã ar trebui sã iau ‘Cadfael’ ca origine veritabilã a modei, şi inspirator al valului de thrilleruri detective de epocã. Iar acelea neovictoriene sunt, probabil, mai degrabã pastişe holmesiene.

 

Mi. seara—cinã cu şniţele, zacuscã, pâine aromatã, roşii, prãjiturã, o citricã, un mãr.

 

Joi, la spital, am citit recenzia romanului lui Yalom (în ‘Revista de medicinã militarã’, an CXIV) —despre Breuer, biografia lui Freud, etc.. Sociabilitatea, mizantropia.

 

Risipã. Ziare. Citit. Smântânã& localul& salata& sarmale, salatã, musaca& prãjituri. Sandlin. Visul …. No..

 

Bibl.. Cina de ieri. Torpoarea de azi. Copile. Pastile. Medicii. Biletele …. Ritm. Mâncarea& cinã& cafele& muzicã. Risipã.

 

Abia ieri a fost întâiul an când am sãrbãtorit Vovidenia.

 

Joi am vãzut, în aceeaşi revistã de medicinã militarã, imagini ale ecografiei cu contrast. Apoi, discuţia despre gadoliniu—ca element chimic, şi ca agent de contrast.

 

Dacã trãim puţin, cea mai mare greşealã ar fi sã şi citim puţin. Nu existã experienţã lipsitã de reflecţie.

 

O postare despre cinema a lui Curval mi—a amintit de cele câteva filme de vãzut—şi de H..

 

Ceea ce fac e sã ocolesc nişte experienţe care se anunţã dureroase, zadarnice şi dezamãgitoare, inutile şi chinuitoare, în termeni care mie îmi sunt strãini. E vorba despre deprinderi pe care nu le am, etc..

 

Antropomorfismul liberalilor nemţi nu excludea teza coruperii greceşti, a denaturãrii, a rãstãlmãcirii—deşi probabil cã intenţia nu era aceasta, câtã vreme se vedea în marcionismul reabilitat o alternativã—aşadar, prima tot negarea evreitãţii—dealtfel, ca şi la Renan—competenţa neexcluzând dispreţul. Priceperea filologicã se însoţea de dispreţul filozofic—faţã de înapoierea evreiascã. Aşadar, ceea ce revendicau liberalii nu era puritatea (evreiascã) a Evangheliei—idealul lor fiind cu totul altul—net antisemit. La prima vedere, ar pãrea cã adiţia greceascã, sau imixtiunea, e deploratã—însã nu e aşa. Marcionismul, reabilitat şi asumat, o aratã. Oamenii aceştia detestau evreitatea; faptul cã le displãcea şi limbajul Conciliilor nu schimbã situaţia. Grecizarea incriminatã nu presupune aprecierea fondului evreiesc al Evangheliilor. Umanismul burghez reprezintã esenţa liberalismului teologic. Deriva militaristã nu schimbã acest lucru. Aceşti umanişti au girat partea Germaniei la Primul Rãzboi; asta nu îi face mai puţin ceea ce erau.

 

Chinul şi înşelarea sunt mai rele decât resemnarea; nu era vorba despre a schimba ceva, ci despre a înţelege.

 

Anvergura sadismului meu, bucuria de a—l lovi pe cel cãzut şi vulnerabil.

 

Rezonanţa—amãrâta—ca adversar—expresia îngrozitã.

 

Gândul cã îl voi citi pe Egan în francezã—în trad.. Adjective cãrtãresciene.

 

Scrisorile lui Culianu.

 

Sandiana& afganul& H.& catolicul BW, imparţialitatea& evreul argentinian. Gr.. Almanahuri vechi.

 

Belgianul. Bãdescu. Hesse. Forsyth. Tagore.

 

În serile mele, în frig, mã închipui la ‘Indiile …’ lui Rameau, poate chiar la premierã, şi e concesia pe care înţeleg sã o fac sistemului nervos, gratificarea pe care i—o ofer, burete îmbibat de deznãdejdi şi de veninul eşecurilor. Aşa încât, în mintea mea, nici nu sunt, de fapt, la operã, ci într—un loc de nicãieri.

 

‘Ferestrele’ l—am citit dupã cum urmeazã—dum.―›pg. 70—ieri (joi)―›pg. 130.

 

Patru paşi—povara urii—sadismul conştientizat—ura, azi—tel., sadismul, vulnerabilitatea, neglijenţa.

 

Bucuria cititului.

 

Filozofia raţionalã. Raţiunea nu e o unealtã, un procedeu.

 

Teachout& evreul Stahl. Evreica. Morgan.

H.& francezii& catolicul Watson& Gr.& afganul& . Adulte. Mâncarea& muzicã& adulte. La 2 l..

Dosarul. Aparatul. Vipia.

Articole. Parsifal …. Cinema …. No..

Genuri. Dieta. Chixul. Gestionarea. Antologia.

Tendinţa.

Rezumate.

IV:–genuri& Parsifal …& cinema …& articole. Rezumate.

La 3 ¾ l.—evreica\ tel.—listarea& stripologul francez.

Rezumate.

 

Ceea ce e simţit e rezultatul harului, nu harul însuşi. Harul nu e simţit.

La zi cu SF—ul francezilor

 

 

 

 

Citesc cu nesaţ blogurile, gemene, ale lui E. Herzfeld şi Curval, între altele pentru a afla ce se mai publicã, sau traduce, şi care e cursul modei, şi ele aruncã o luminã interesantã asupra SF—ului francez—Herzfeld (care are un prenume de formã englezã) nu obişnuieşte sã discute producţia autohtonã, dar de curând a recenzat, totuşi, o antologie francezã—din recenzia—sau biletul, cum spun francezii—ei aflu despre autori ca Geha [interesant fiindcã are un univers—acela al Rãzboiului …]—e o antologie discutatã povestire cu povestire, n—am încercat niciodatã aşa ceva …–cel mult menţionez în treacãt.

Dnei. Herzfeld îi revine maternitatea unui cuvânt nou–trãdãroşenia.

Dar formatul folosit de ea îmi aminteşte antologia, gestionarea, întrebuinţarea antologiilor, etc.. Rezumate. Jurnale. Ca postãri scurte.

Câte un alineat pentru fiecare nuvelã. Principiul.

De la Curval, aflu despre Hussin.

 

De 20 de l.—din martie trecut—mã gândesc cã, în eventualitatea unei mutãri în Franţa, existã acolo o lume de opere franceze şi traduceri—literaturã, etc.—adicã, nu e ca şi cum aş merge în Macedonia sau Polonia ….