Experienţã şi structurã
Structura existenţei e datã ca experienţã; aceastã axiomã mi—a fost amintitã de o postare despre o carte de Karen Lord (zilele acestea am gãsit câteva postãri literare remarcabile—despre cãrţi de Cooper, Karen Lord). Autoarea postãrii discutã dublul aspect al lecturii—experienţã afectivã intensã, afectivitatea cititului, şi structura ca principiu şi esenţã a naraţiunii, ceea ce îi gireazã existenţa.
Aceştia sunt polii înţelegerii literare.
E vorba, de fapt, despre o structurã funcţionalã, adicã temporalã, dinamicã—o logicã. (Nu e tipar—fiindcã nu pretinde repetare—însã logicã, secvenţã, logicã a secvenţei, a succedãrii, sunt termeni mai elastici decât vocabularul structurii, care sugereazã mai puţin temporalul şi dinamica.)
O scriere e analizabilã ca experienţã şi ca structurã, ca logicã. Prin natura sa, romanul e caracterizat de o logicã mai complexã decât aceea narativã; nu e numai naraţiune, cu restul elementelor în serviciul naraţiunii—cu toate cã e vehiculatã şi aceastã tezã.
Nu trebuie confundatã structura cu tiparul. Atunci când se vorbeşte despre structurã muzicalã, se are, adesea, în minte tiparul. Dar eu mã gândesc la o structurã deschisã—o logicã elasticã, o dinamicã. E vorba despre aspectul satisfãcãtor pentru simţul înţelegerii.
Cred cã mereu mi—am dorit sã aflu ce credea Stevenson despre Cooper—dar, judecând dupã asprimea cu care îi evalua pe Marryat şi chiar pe Scott, cred cã s—ar fi pronunţat destul de defavorabil.
Ideea borgesianã, de sorginte anglo—saxonã, a naraţiunii pure, e ilustratã nu numai de Welles şi Kipling, ci şi de Stevenson; supleţea naraţiunii anglo—saxone a devenit un deziderat borgesian, formatul ideal al povestirii, debarasate de orice prisos sau excedent. Înainte, şi în alt mod, o ilustrase Beyle. În ambele cazuri, numitorul comun e sinceritatea esteticã, puritatea efectului.
Eseuri 