Studiul lui Kreindler despre reflexele condiţionate e prefaţat de Wallon; la 19 ani, încercam sã învãţ anatomia sistemului nervos central dupã tratatul lui Kreindler, însã e execrabil scris (iar acelaşi subiect îi ocazionase unui Testut tururi de forţã literare …). M—a interesat prefaţa lui Wallon, o somitate a psihologiei francofone din prima jum. a sc. XX; vroiam sã ştiu ce credea—sau ce spunea, din ceea ce gândea—Wallon despre pavlovism. Un text scurt, aceastã introducere alterneazã banalitãţi şi nerozii, platitudini şi stupiditãţi. În registru anecdotic, am reţinut cultul cartezian atribuit lui Pavlov, care îşi situa activitatea sub efigia lui Descartes, sub emblema acestuia; însã ideea cã ştiinţa cartezianã ar fi intrinsec materialistã, ori cã materialismul pavlovist e dialectic fiindcã subliniazã interacţiunea dintre sistemul nervos şi stimuli nu îi fac cinste lui Wallon ….
Cu alte cuvinte, contribuţia lui Wallon, care mã interesa, e neînsemnatã.
Te şi întrebi în legãturã cu umorul filozofic al lui Wallon …–adicã, te întrebi dacã enumerarea ipotezelor ştiinţifice ale lui Descartes—a învãţãturilor acestuia despre mecanica viului, etc.—nu e ironicã, în intenţia de a sublinia anvergura materialismului.
Dum. am citit postarea lui Horguelin despre Modiano (nu altfel vorbeşte Gracq despre Balzac, Nabokov despre Gogol sau Joyce, Paleologu despre inegalitatea autorilor) şi am rãsfoit cartea lui Kreindler despre reflexe condiţionate—pare bine redactatã, cu toate cã axarea aproape exclusivã pe contribuţia ruseascã e un pic dezamãgitoare, se simte o insuficienţã de documentare—prefaţa lui Wallon are enormitãţi—ca materialismul dialectic (prin abuz de termeni) al lui Pavlov—sau pretinsul materialism al elucubraţiilor ştiinţifice carteziene, pseudoştiinţa naturalã a lui Descartes.
Scriind aşa despre materialismul cartezian şi materialismul dialectic al lui Pavlov, Wallon era ori imbecil, Dl. Homais istoric al ştiinţei, fie sarcastic şi amuzat, gata sã bagatelizeze—stupiditate, sau umor?
Dosarul istoric despre receptarea pavlovismului în lumea fiziologilor apuseni nu îl numeşte decât pe Gley.
Intenţia lui Kreindler e de a da pavlovismul drept teorie generalã a vieţii neuropsihice—a psihobiologiei. Ipotezele sintezei pavloviste nu au fost ratificate, nu ştiu ca studiile referitoare la activitatea corticalã sã fi confirmat supoziţiile despre iradierea focarelor, etc.—ipoteze emise în absenţa unor determinãri corticale ştiinţifice. Dincolo de infirmarea ipotezelor pavloviste, capacitatea ştiinţificã a lui Kreindler e destul de modestã, şi nu—l recomanda pentru lucrãri de sintezã. Kreindler dãdea însumarea drept sintezã. Aptitudinea propriu—zis ştiinţificã a lui Kreindler era modestã—însumarea nu înseamnã sintezã. Or, Kreindler nu dã o abordare sinteticã a medicinii reflexelor condiţionate—ci o însumare de concluzii, de teorii, de ipoteze date drept concluzii, etc.. E o lucrare bine redactatã, dar nu e o lucrare bunã, ci numai utilã. Tratatul lui Kreindler e un manual de ştiinţã ruseascã; Behterev e un autor foarte citat. Reducţionismul generalizãrii nu face decât sã accentueze lipsa de anvergurã a pavlovismului, nesatisfãcãtor ca teorie generalã a vieţii psihice—cu toate cã analizele de psihologie infantilã sunt interesante.
Altfel spus, pavlovismul contribuie cu ceva—fãrã a avea, însã, anvergura freudismului, etc..
Am mai rãsfoit o limfografie din ’80, o urologie francezã, şi un atlas de ecografie, din ’90.
Eseuri 