Am citit zilele acestea un roman danez, ‘Ferestrele’. Numele autorului îmi era vag cunoscut, fiindcã s—a mai tradus la noi şi altceva, eu am în bibl. şi alte douã titluri—reunite într—un vol. semnat Panduro. Ambientul romanului le va plãcea celor care mai gustã cultura popularã vesticã şi cinema—ul anilor ’60. ‘Ferestrele’ e şi o cronicã, înregistrarea conştientã a unor parametri ai anilor ’60, aşa cum îi trãiau tinerii de pe atunci; în logica ‘Ferestrelor’, anti—eroul M. trebuie sã se fi nãscut prin ’30. Leif Panduro e un satiric, un hâtru, chiar când glumele au plescãitul unei pungi cu brânzã izbindu—se de podea. ‘Ferestrele’ se citeşte ca un reportaj de acuitatea convenitã a ziaristicii, gazetãrie socialã—e, de fapt, o lume convenţional diversã—elevi, un medic, un tutungiu, clienţii unui restaurant, un taximetrist, etc.—totul, asezonat cu termeni psihiatrici, nu neapãrat necesari povestirii—altfel, e o naraţiune a enigmaticului, în care şi basculeazã curând, a dilemelor alienãrii, o naraţiune curioasã, cu toate cã e discutabilã utilizarea iniţialã a balastului—efectul fiind unul pur psihologic, surpriza neaşteptatului anecdotic, şi nu estetic—odatã taina dezvãluitã, banalitatea vrutã îşi pierde interesul şi ponderea, procedeul ca atare e psihologic, şi nu estetic—zeci de pagini ţin în neştiinţa iniţialã a cititorului, e o pistã falsã, iar interesul lor intrinsec retrospectiv e nul … [1]; lucruri prea iscusite nu existã, destul timp, pânã la înviorarea naraţiunii, care survine o datã cu internarea elevei şi relatarea scurtei idile dintre holtei şi vecina sa. Cu tonul acestui microroman danez ne—a deprins literatura germanã postbelicã. Asprimea satirei contrasteazã cu relativa placiditate a tonului; dupã modul cum povesteşte, naratorul pare nu un satiric bilios, ager, ci întrucâtva placid. Ferocitatea batjocurii e ca şi amortizatã de placiditatea naraţiunii. Stilul nu prea are merite, şi, uşor dezlânat, sau întâmplãtor, are prisosuri—arhitecţii, maşina din parcare …. Iar dacã tonalitatea e aceea, convenţionalã, a gazetãriei sociale—amprenta vremurilor asupra inşilor, formatul e al mãrturisirii, la scara microromanului—dascãlul M. se destãinuie celei gãsite de detectiv şi care—şi fãcea siesta pe terasa cabanei.
Tonalitatea mãrturisirii nu corespunde malezei adânci a personajului, care pare, dupã vocea narativã, bonom şi relaxat, un mâncãu şi un hedonist, modul cum spune e disjuns de ceea ce spune—strepezirea, mizantropia acrã a batjocurii contrasteazã cu apatia şi indiferenţa tonului, fãcându—l artificial şi neconvingãtor, dar o trãsãturã psihoticã a relatãrii existã—imprecizia, uşoara scâlciere, nimic nu e foarte viu înfãţişat. Romanul porneşte, cred, de la o noţiune, pe care o ilustreazã şi analizeazã, în mãsura în care poate—nu de la nişte reprezentãri sau trãiri distincte. ‘Ferestrele’ îşi propune sã ilustreze noţiunea unei anumite alienãri, în analizabilul ei (pe care, de la o vreme, o pãrãseşte, pentru a rezuma chinul sfâşietor al unei femei tinere, şi o anecdotã cu manipulare şi premeditare—un fapt divers judiciar). De aceea, artificialitatea de care am vorbit, sentimentul implicit al tonului necorespunzând sentimentelor enunţate, verbale, de care face caz naratorul. Cele douã sunt disjunse. Creaţia de personaje nu depãşeşte nivelul satirei.
Lange, protagonistul, e mai degrabã apatic, decât blazat. Nu e analizabil în termeni de blazare, ci de apatie; ideea unui apatic de o mizantropie înveninatã şi înverşunatã e întrucâtva incoerentã, lipsitã de sens, placiditatea naraţiunii nu corespunde dispreţului plin de fiere pe care vrea Leif Panduro sã îl atribuie naratorului. Însã treptat, ceva se transformã, sinteza afectivã are loc, şi situaţia capãtã interes, povestirea capãtã interes, ivindu—se transparenţa aceea oniricã, ce face interesul literaturii.
Aceastã panoramã, la scara microromanului, a unui grup social, face loc, dintr—odatã, unui episod retro, de policier—o poveste cu alibi, femeie fatalã, şi enigmã esenţialã. Însã episodului acestuia îi precede o intensificare dramaticã a intrigii referitoare la elevã, pregãtind suspansul ultimului sfert al cãrţii.
Acţiunea, (prea) laborios pregãtitã, demareazã de la o vreme, târziu, şi brusc, dupã prisosul de viniete satirice. Chinul, zbuciumul fetei e ceva ce am înţeles, clocotul acela psihotic al iubirii deznãdãjduite, sunt lucruri identificabile, pentru o dramã a inautenticitãţii, înainte de a bascula în umorul faptului divers şi al scheciului picant. La fel, povestea cãsniciei femeii de peste drum, Maj (–caracterul slab al soţului, complexul matern, gelozia, violenţa, bãtaia, regretul, dezechilibrul …–). Când pãrãseşte satira, pentru demenţa elevei şi echivocul idilei şi manipulãrii, Panduro intereseazã cu adevãrat, dã sentimentul cã ştie sã povesteascã.
Dezgolirea femeii revine în câteva rânduri în romanul lui Leif Panduro, pe mãsurã ce Lange remarcã reacţiile sale, şi pe ale altora, faţã de trupul feminin; îşi vede tatãl dezbrãcând o elevã, pe coridor (‘Mâinile i se plimbau de—a lungul trupului gol …’). Mai existã şi Maj, femeia de peste drum, şi vânzãtoarele impudice; accentul de senzualitate e discret, însã existã.
În chip de concluzie, poliţistul—grãdinar citeazã, fãrã a—l numi, ‘Candide’, cu concluzia sa, înţelepciunea propusã acolo—omagiu direct al unui satiric cinic, cãtre un alt satiric, deasemeni fãrã iluzii, iar discreţia gestului mi—a plãcut. Deznodãmântul e pus sub semnul înţelepciunii laconice, succinte, cu care e concluzionat ‘Candide’.
‘Ferestrele’ e mai degrabã o juxtapunere, o însãilare, decât un întreg—schiţe satirice, meteahna naratorului, o dramã a unei eleve, idila, episodul de policier. Ele sunt reunite de decizia autorului. Ideea e cã placiditatea şi glanţul confortului postbelic, farmecul domol, stilat, ascund drame, camufleazã genuni, fac nevãzute fisurile. Panduro discutã acestea cu bonomie şi detaşare, cu largheţe, necrispat. Fãrã pretenţii deosebite, ‘Ferestrele’ e literatura de consum a unui alt deceniu.
NOTE:
[1] Banalitatea înşelãtoare a aparenţelor trebuia numai simbolizatã, sugeratã, în câteva pag., sumar, concis. Prolixitatea banalitãţii, supralicitare şi comoditate, face ca romanul sã reproducã, sã întrupeze ca atare, în loc sã transfigureze. dar postmodernii cred în asumarea a ceea ce e înfãţişat—scrierea devine banalitate, etc.. Nu se mai crede în sugestie, sau în concizie, ci în reproducere, cu prolixitatea neinteligentã aferentã. Postmodernii şi—o asumã. Eu cred mai puţin în ea, întrucât o gãsesc relativ neconvingãtoare—şi ternã, neinteligentã, chiar stângace—un rabat de la artisticitate. Aşa, arta le e mai puţin întreagã.
Pentru caracterizarea aparenţelor înşelãtoare, şi sugerarea efectului, nu e necesarã reproducerea lor prolixã, ca în scenografia reprezentaţiilor teatrale naturaliste de la sf. sc. XIX, pe care le evocã C. Petrescu în teatrologia sa. Oamenii aceştia nu au simţul necesarului, au cusurul literalismului.
Procedeul transcende şcoala, iar cititorul neprevenit nu trebuie sã rãmânã, din ceea ce scriu eu, cu impresia cã Panduro ar fi un avangardist; nu e.
Eseuri 