‘Abul—Hassan’, la Mardrus. Urmãrile farselor celor puternici

 

 

 

 

Citesc ‘Povestea cu adormitul treaz’ (în v. IX al ‘Halimalei’, ed. 1987), adicã Abul—Hassan aşa cum îl ştia Mardrus (nu ştiu Caragiale ce izvor a folosit, pentru redactarea sa); snoava e despre puternicii care se joacã, în mod crud, cu mintea unui om bun. Unele din povestirile ‘Halimalei’ nu au elemente fantastice, sunt snoave, ca acelea cu Nastratin sau Pãcalã.

Un om din Bagdad trece prin întâmplãri neobişnuite şi cunoaşte un fel de demenţã—cauzatã de farsa care i—a fost fãcutã—însã atribuitã de el nerespectãrii unui obicei superstiţios musulman, situaţia începe prin a amuza, prin neîncrederea cetãţeanului trezit în straie de calif şi necunoaşterea etichetei curţii califului, dar lucrurile înceteazã repede sã fie amuzante, iar Abul—Hassan se aflã în cãdere liberã în hãul absurditãţii, aşa încât se înţelege de ce snoava aceasta aşa de terifiantã l—a interesat pe Caragiale—fabulosul ei nu e fantastic, ci social şi psihologic, de un arabesc nu lipsit de sugestii poeşti, pentru oribilul subliniat—şi, mai ales, caragialesc: e unul din destinele sucite, sfãrâmate de un angrenaj pe care nici mãcar nu îl pot surprinde şi conştientiza lãmurit. Debutul e al unei nuvele umoristice, de un ton destul de trivial, şi recurgând la fabulosul social al snoavei—‘ce—ar fi dacã …, etc.’; asta, fiindcã miza narativã o reprezintã abia trezirea în veşmintele obişnuite, revenirea. Nuvela începe cu fanteziile retributive ale vindicativului Abul—Hassan, destul de banale, a cãror relatare e redresatã de umorul zdravãn. Lucrurile ajung, odatã ce Abul—Hassan e readus în casa lui, sã ia o întorsãturã destul de urâtã; şocul trezirii la existenţa dinainte e prea tare, cineva s—a jucat cu mintea înţeleptului celui ospitalier, Abul—Hassan e bãtut, iar intenţia de recunoştinţã a califului pare dubioasã.

Abul—Hassan e jucãrie, într—un joc crâncen, pe care nici mãcar nu—l înţelege. Interesul snoavei gliseazã relativ timpuriu de la acela umoristic, la arabescul psihologic, iar naratorul nu pare aşa convins de mãrinimia califului care orchestreazã maşinaţia. Dedesubtul farsei califului e unul urât—hidoşia glumelor celor puternici; ceea ce i se întâmplã hedonistului ospitalier e în mod net terifiant (grãitoare e şi impresia califului, care—l socoate ciudat pe Abul—Hassan).

Nu setea de dreptate îl îndeamnã pe cetãţeanul din Bagdad sã vrea sã mai fie calif—ci amintirea orgasmului în mâinile copilelor celor dibace.

Existã acest semiton dramatic în relatarea vicisitudinilor unui hedonist ospitalier şi cumsecade, victima amuzamentului califului. Înţeleptul luat de val reacţioneazã atât de bine pe cât îi e cu putinţã. Umorul întrebuinţat pentru a relata întâmplãrile lui de jucãrie ignorantã a celor puternici e amar; bineînţeles, snoava respectivã nu e—nici n—avea cum fi—un protest social, însã formuleazã trauma unei experienţe a socialului nedrept.

În concluzie, o nuvelã puternicã, de un insolit psihologic izbitor şi memorabil, giuvaier de originalitate al culegerii …. De comparat cu redactarea lui Caragiale.

 

 

 

 

‘Halimaua’ cuprinde, ca format, romane, nuvele, naraţiuni scurte, anecdote—iar ca şi conţinut, basme şi snoave; de ex., v. IX al trad. rom. (ed. 1987) cuprinde romanul scurt ‘Hassan Al—Bassri’, nuvela de 70 de pag. ‘Abul—Hassan’, povestirile despre Zein (40 de pag.) şi tânãrul leneş (15 pag.), şi ‘Divanul …’ cu cele trei anecdote (3—10 pag. fiecare).

Cãci, judecând dupã anvergura naraţiunilor, ‘Halimaua’ reuneşte romane, nuvele, povestiri, anecdote; nu ca principiu estetic, ci numai ca scalã narativã întrebuinţatã. Naraţiunile sunt fantastice, umoristice, satirice. Relateazã aventuri, sau întâmplãri interesante.

 

 

 

Trãsãturile caracteristice unei epoci literare şi, mai general, culturale, pot fi numite şi poncife; sunt locurile comune, recuzita. Unii îl considerã pe Mardrus (prea) înfeudat poncifelor modei orientale; în acelaşi mod, pot fi dibuite şi semnalate poncifele romantice ale marilor romantici, poncifele şi recuzita autorilor de gen, etc..

Însã de ce naturã e orientalismul acestui prieten al simboliştilor şi cunoscut al lui Mallarmé—cititorul lui ‘Vathek’?

A fost ebraist, egiptolog, islamolog. Pare sã se fi preocupat de Scriptura iudeo—creştinã nu mai puţin decât de aceea musulmanã şi de tradiţiile musulmane. A întâlnit marile nume ale literelor franceze, de la sonetistul parnasian la modernistul post—simbolist, precursor al existenţialismului—cu acest autor trebuie sã fi fost de—o vârstã, cu un an mai mare (a început sã publice giuvaierul literar al ‘Halimalei’ la 30 de ani, timpuriu).

A gustat, ilustrat şi reprezentat orientalistica savantã, filologicã, din plin.

Mardrus era din generaţia lui Proust, Valéry, Claudel, Chartier, Gide, etc.—avântul literar post—simbolist, a doua modernitate francezã, inauguratã.

 

A vorbi despre poncifele orientalismului nu înseamnã mare lucru—e ca şi cum ai vorbi de zorzoanele şi brelocurile simbolismului, de bibelourile simbolismului decadenţilor—poncifele, recuzita, etc.. Orice curent cultural e definibil, grosier, prin locuri comune, tropi, poncife, elemente tipice, ‘stilul’ ca modalitate genericã.

 

 

 

 

 

Luni, citesc povestea tânãrului cu avere, care ajunge sã—l epateze chiar pe Al—Raşid cu giuvaierurile aduse la Bagdad (‘Povestea cu tânãrul leneş’ [1]), apoi cele trei snoave ale ‘Divanului …’, din acelaşi v., una fiind despre subţirimea egipteanã, spre a da dreptate zicalei despre şiretenia egiptenilor; basmul are un proverb foarte frumos, rostit de mama leneşului—‘Acela care nu vrea sã primeascã pâinea lui Allah este un pãgân’ (se referã la ratarea, din delãsare, a unei şanse însemnate). Limbajul e, într—adevãr, împodobit—cu întorsãturi când standardizate (ceea ce ar pleda pentru autenticitatea lui folcloricã, dupã chipul folclorului de a recurge la şabloane), când originale. Reflectez adesea la clişee, la funcţia clişeelor, fie cã se referã la caracteristici sau situaţii frecvent întrebuinţate, fie, ca aici, la şabloanele—ornamentale, de limbaj, narative—ale folclorului.

Existã o recuzitã stilisticã, repertoriabilã; însã în cazul deciziei lui Mardrus [2] de a le reda întocmai, funcţia lor devine strict jubilatorie. Nu supãrã defel, ci desfatã, bucurã.

Despre aceste basme se crede cã sunt indiene, iraniene, arabe.

Mardrus a tradus dupã tradiţia egipteanã (spre deosebire de Galland)—folosind, însã, şi traducerea lui Scott şi culegerea lui Artin şi Spitta, ca şi folclor hindustan—adicã readucând ‘Halimaua’ la izvoarele ei indiene.

Obiecţiile care i se aduc ţin, de fapt, de inapetenţa marcatã pentru gustul care dicteazã stilul traducerii.

 

Zi cu cola şi mere. Luni seara am cinat cu zacuscã picantã şi nişte pâine de ieri, şi m—am scârbit de un rest de cola diluat, din greşealã, în apã.

 

 

NOTE:

 

[1] ‘O mie şi una de nopţi’, v. IX.

[2] Despre traducerea româneascã se spune cã a fost coroboratã cu aceea rusã, însã nu aflãm ce structurã are aceea rusã, dacã urmeazã vreuna din ediţiile occidentale, etc..

 

 

 

În cazul ‘Halimalei’, a opta pentru una din traduceri înseamnã a opta pentru o carte—atât sunt de diferite. Mardrus e ştiut pentru literalitatea pedantã a traducerii—însã şi pentru literaritate, accentuarea pitorescului—în gust parnasian, şi, mai ales, pentru natura licenţioasã, corozivitate, picanterie. Traducerea e, se spune, foarte în gustul vremii când a fost fãcutã şi publicatã. Respectã inflexiunile şi stereotipiile folclorice fireşti ale originalului; ceea ce e denumit clişee. Culoarea, exotismul, nemãsura, fastul, poezia—gustul parnasian şi decadent. E, totodatã, versiunea cea mai erotizatã, mai licenţioasã, liberã şi adultã. Versiunea aceasta îşi meritã partizanii ei, adepţii neruşinãrii nepocãite.

Nu ştiu dacã traducerea lui Mardrus e mai licenţioasã decât a lui Burton—însã foloseşte, în principiu, acelaşi izvor principal.

O snoavã picantã şi sentimentalã

 

 

 

Sb., citesc ‘Dragostea lui Zein Al—Mawassif’, din v. 9 al ‘Halimalei’ (ed. ’87)—protagonista e o şahistã iscusitã, în vârstã de nici cincisprezece ani, evreicã, soţia unui negustor urât. E un basm scurt, ca şi urmãtorul dintr—un v. care mai cuprinde trei anecdote, o nuvelã de 70 de pag., şi microromanul de peste 130 de pag.; ilustraţia coperţii (semnatã de Ionescu) nu reprezintã niciun moment al basmului care dã şi titlul volumului.

Ospãţul oferit de Zein Al—Mawassif e precedat de nişte stihuri—despre fripturi de pasãre şi miel, chebap, salatã, peşte—şapte strofe care—ar merita învãţate, atât sunt de sugestive; ca om care prânzisem—pe la toacã—cu doi covrigi cu susan, m—au înviorat de—a binelea.

Mai vrednice încã, probabil, sunt strofele în care e descris trupul Podoabei Harurilor—‘Ah, ochiu—i abia poate sã se lase/ Privit …, etc.’.

Amintindu—mi de cititorii şi voga ‘Halimalei’, îmi dau seama cã nu a existat cu adevãrat o tradiţie la români—cu toate cã, e drept, şi în Apus voga ei (sc. XVIII—XIX) trecuse deja, când apar la noi cei care ar fi fost interesant sã fi citit ‘Halimaua’—cu alte cuvinte, modernii (totuşi, în Occident, de la generaţia lui Coleridge, De Quincey, Dumas, la aceea a evreului argentinian, existã Stevenson).

 

Aşa s—a întâmplat ca primul basm al ‘Halimalei’ despre care scriu sã fie o snoavã licenţioasã, vioaie, foarte bine povestitã.