I happen to find in Tillich some thoughts that are dreary, puzzling, harsh, disquieting and disheartening—and seem to belong to an alien religion—he writes that ‘whenever the Divine appears, It is a radical attack on everything that is good in man’–rather nasty ideas—and he goes on: ‘the Divine does not complete the human; It revolts against the human’—it appears more as if the Divine is rejecting the human in the first place, not vice versa—and so this is a very nihilistic Gospel, as if signed by Bataille—which really raises the issue whether Tillich and I belong to the same religion, or have received the same Baptism—such was his attempt to outweigh the anthropomorphism of the liberals; I happen to enjoy the German liberals, people like Troeltsch and Harnack, and so I naturally feel disinclined to approve these nasty attacks. So I guess I’ll rather have Heidegger& Bultmann, without daddy Tillich …. I seem to remember about the digitus paternae dexterae—‘the finger of God is God’s spirit through whom we are sanctified, so that living by faith we may do good works through love’ (S. Augustine).

I generally agree with a certain degree of sensed anthropomorphism.

Tillich wrote the nonsense quoted above in ‘The Shaking …’—which is really an exciting and lovely book—and in the next paragr. he goes on with an unrelated thought, a non sequitur, about God’s kind effacement and gentleness, as if Luther’s word about God made small meant a radical attack on everything that is good in man …–what was it that made him say such things–otherwise, we see godly condescension already on Tabor, and on Horeb, before Christ. And perhaps T. meant divine accommodation, but the change is in the people, not in God, Who’s beyond change; it is the human who gets large enough to resemble God.

As with the Sistine’s ceiling, one must side with Joshua Reynolds—and against Pope Hadrian and Ruskin.

 

 

 

 

Eu înţeleg şi practic kantismul ca pe un raţionalism critic, cu simţul realului, cu exigenţe gnoseologice crescute—semnificaţia sa cea mai generalã revenind la aceea cã raţiunea are limitãri, însã de altceva nu dispunem, nu existã alternativã de cunoaşteri—e, aşadar, un raţionalism moderat, conştient, neomologabil cu spiritualitãţile asiatice, şi original; faţã de Schopenhauer, Simmel aduce un plus de kantism—mai ales, deplatonizat—şi dehinduizat, epurat de rãstãlmãcirea misticã.

Aşa—zisul raţionalism hegelian e unul aberant—şi, în plus, fantasmagoric şi arbitrar. Semnificaţia lui e pentru ambiţie, nu pentru minte.

Sfera antropologiei

 

 

 

Antropologia, aşa cum e înţeleasã, e la rãscrucea dintre filozofia culturii, teoria civilizaţiei şi sociologie, şi reuneşte studiul unor dimensiuni ale umanului, cãutând definitoriul şi caracteristicul; e o formã de sociologie a culturii. Altfel, teoria umanului e datã de psihologie—şi de studiul umanului social, instituţional, cultural, etc.. Dar denumirea e foarte convenţionalã. Etnologia nu e cu nimic mai … antropologicã decât psihologia.

 

Existã dimensiuni distincte ale umanului—socialã, istoricã, religioasã, culturalã, etc.—studiul umanului în expresiile sale—însã principiul e întotdeauna acela psihic—ceea ce nu intenţioneazã reducerea sociologiei la psihologia socialã, ci identificarea principiului explicativ. O psihologie filozoficã e firesc sã preceadã studiul dimensiunilor prezenţei umane.

Psihologicul e întotdeauna principiul explicativ. Antropologia nu e o psihologie—ci o teorie filozoficã a umanului—generalã, sau specialã.

Analiza dimensiunilor umanului necesitã un principiu explicativ—valabil şi ca factor unificator. Acesta e psihologicul. Substratul uman al domeniilor analizate de antropologie e psihismul uman, de la acesta se porneşte.

 

 

 

Tomistul Wallace recomandã comentariul lui Elders, ‘Credinţã şi ştiinţã’.

 

Aforismul lui Heidegger, citat de Maurer, explicã limitãrile oricãrei gândiri, şi parţialitatea, incompletitudinea, unilateralitatea inerentã a oricãrei filozofii. Nu e de aşteptat mai mult decât aceastã unilateralitate definitorie.

 

(Sullivan spune, într—o postare despre Maurer, cã ‘Gândirea metafizicã …’ a lui Wippel nu e o lecturã pentru destindere.)

 

 

 

Iisus propovãduia cã binele natural e intrinsec insuficient—nu ca grad, ca mãsurã, ci ca naturã. Binele izvorât din temeiuri naturale e insuficient. El e, în sine, autentic—însã obişnuit—fãrã a fi şi banal. (Obişnuitul nu înseamnã banalul, cele douã nu—s sinonime, existã obişnuit care nu e tern.) Binele acesta natural, învãţa Iisus, nu mântuie, nu preschimbã, nu îndumnezeieşte, nu sfinţeşte. Iisus a atras atenţia cã zelul pentru Lege poate coexista cu decãderea şi sub treapta acestui bine natural, obişnuit. Creştinul poate sã nu facã nici mãcar cele ale lumii—sã fie mai hain decât necredincioşii. Adicã sã abdice şi de la binele natural.

Cred cã existã un platonism, rezidual, în ceea ce amintesc Patericele despre mântuire. Patericele par sã vorbeascã despre (mântuirea prin) binele natural, la mãsura desãvârşirii; vãd în asta atât pesimism, cât şi platonism, scepticism etic şi absenţa robusteţii empirice biblice, care nu aşeza binele în cântarul idealismului grec, dispus sã vadã numai realizãri imperfecte, minimale, ale Binelui ideal prin natura lui.

Viziunea biblicã nu condiţioneazã într—atât existenţa binelui de înãlţimea idealã a esenţei lui, şi e nedescurajatã.