Când mã gândesc la artã, la arta literarã, eu am în minte imaginea sacerdotului catolic înãlţând ostia pentru adorare—Trupul Lui Hristos, umanitatea întrutotul sfinţitã şi preadesãvârşitã a Mântuitorului. Acelaşi lucru îl face filozoful care scrie despre literaturã, acelaşi gest simbolic, îndreptãţit, o preoţie secularã şi laicã—aceea a gândirii (Balzac, Nietzsche, Chartier, Camus au vorbit despre utilitatea ascezei). Se poate ca aspectul acesta euharistic, al mâncatului împreunã, spiritualitatea Cinei, sã fie o trãsãturã catolicã, însã mai probabil ar fi sã fie una general umanã, neconfesionalã. E ceva ce dezvãluie profunzimea imanentului. Existenţa nu înseamnã gândurile delãsãrii, fantasme ale îmbâcsirii.

Arta nu înseamnã procedee—stilul, în înţelesul dat de Simmel—ci inefabilul. Inefabilul literaturii e arta literarã. Gracq credea cã existã o explicare a inefabilului, cã e posibilã explicarea artei, a emoţiei suscitate, a sentimentului dat—cã existã o criticã literarã, distinctã de stilisticã.

(Arta literarã a fost tematizatã—‘tematizatã explicit’ e un pleonasm—la noi, de Zarifopol, Cãlinescu, Gherea, care s—au încercat în analiza inefabilului, nu în reproducerea sau sugerarea efectului; Vianu a greşit, reducând arta la procedee, la ceea ce nu e, la o recuzitã, la turnuri specifice, etc.—a vorbit despre artã, însã se referea la altceva, la procedee, la mijloacele decelabile de stilistica pedantã.)

Cei care nu pãrãsesc Omelas

 

 

 

 

Perceperea, simţirea empiricã, prenoţionalã, a demnitãţii umane individuale, neabstracte, e un fapt misterios, cu o epistemologie de precizat—dacã, şi în ce mãsurã e precizabilã. Democraţia liberalã occidentalã se deosebeşte de democratism prin valori; sociologul Berger, în eseul despre demnitatea umanã intrinsecã, unul din cele mai bune pe care le—a publicat, defineşte şi exemplificã percepţia fundamentalã a democraţiei liberale, prin prima propoziţie a Constituţiei Republicii Federale—‘Demnitatea omului este inviolabilã’. Vã propun un exerciţiu de distopie, sã ne imaginãm, fie şi numai un moment, cã în dec. ’89 victoria le—ar fi revenit nu democraţilor, cum s—a întâmplat, ci securiştilor. Sã ne mai închipuim şi cã Securitatea nu s—ar fi reformat, ci ar fi preluat controlul efectiv asupra a absolut orice. Ştiu, ipoteza e aşa de deplasatã, încât nici conspiraţionistul cel mai înverşunat nu ar accepta—o!

Mi s—a întâmplat sã aud, de la un conspiraţionist convins cã evreii gãtesc pasca lor cu sânge de creştini, cã asemenea idei ţin de delir. Dar îngãduiţi—mi distopia! Oare s—ar putea întâmpla aşa ceva? Eu cred cã doar coruperea sângelui naţional de cãtre veninurile capitalismului şi ale consumismului deşãnţat ar putea cauza aşa ceva …–şi sã ne amintim cã, în timpul lui Ceauşescu, n—a murit nimeni de foame …–aşadar premisele consumismului românesc sunt net ceauşiste (cu toate cã secretarul general era, sãracul, credincios …). În ceţurile toamnei, securiştii şi—ar ţine serbãrile lor încântãtoare, cu râsete şi voie bunã …. S—ar toasta în cinstea lui Ayn Rand—s—ar chefui pe sãturate …. Eu cred cã românilor le—ar plãcea aşa. Lichelele ar fi, pentru o zi, ogari. Ceea ce am descoperi e o umanitate veche, sleitã, senilã—scheunând de fricã şi de conştiinţa nimicniciei. O lume şuie, derizorie, lipsitã de respectabilitate. Bãtrânii nedemni ai României sunt viitorul României.

Am întâlnit, pe strãzile zbuciumate ale Iaşului, oameni neamuzaţi—câţiva, probabil cã nu mai puţini decât în Ierusalimul de acum douã milenii. Execuţiile publice, trecerea prin front, stâlpul infamiei, etc., nu îi amuzã pe toţi. Teroarea fãrã obiect nu e mai puţin realã. Se lasã mânã liberã improvizaţiei populare.

Existenţa e un coşmar tern—‘ora voastrã, şi puterea întunericului’. Am întâlnit ieşeni neamuzaţi.

Un agent e caracterizat prin ‘ideea de întrebuinţare’ pe care şi—o face despre cineva sau ceva. Întrebuinţarea ajunge sã caracterizeze agentul, îi dã mãsura. Limitãrile secãturilor feroce sunt intrinseci, lãuntrice, rezultã din posibilitãţile lor—‘aşa e modelul’—iar deprinderile şi cutumele strãjuiesc, ostreţe inoxidabile, incinta Iadurilor lor scufundate. Lãuntric, ei sunt orbi şi surzi, ieftini şi zornãitori—neam prost, târâturi de duzinã, legiunea lui Nucu, Mia şi Dãnuţ …. Puterea lor e ceea ce au—nu ceea ce sunt. Incapabili de respect, au un prisos de dispreţ. Îşi trec unii altora, prin generaţii, capitalul de neomenie, sfruntare şi tupeu—neobrãzarea puternicilor, şi veninul frustraţilor. Ei ocolesc cu tenacitate cultura şi lumina, inteligenţa nu le inspirã decât dispreţ, inimile lor sunt o cloacã de ticãloşii. O haitã la rãzboi, sunt o cârdãşie în vremuri de pace.

 

Dar aferarea şi respectabilitatea lor le dezvãluie frica—fricã de ceea ce sunt, de ce au ajuns —de pustietatea lor interioarã, capabilã de poftã şi posesivitate—însã incapabilã de iubire. Nu au iubire, şi n—are ce îi sfinţi, sunt aramã zornãitoare—nu cunosc ‘pomana unui sãrut’—creaturi reptiliene şi hidoase, modelate din jarul Samsarei, ei cunosc numai strãdania sumbrã a dorinţei de a avea—oameni, confort, etc.—se hrãnesc cu zgura zãdãrniciei, şi beau oţetul invidiei. Eu îi aştept la Iordan.

 

Conştiinţa mizeriei lor, la cei care existã o asemenea conştiinţã, ar trebui sã îi conducã nu la disperare—cu neobrãzarea şi grosolãnia aferente—ci la renaştere, sau mãcar la schiţarea unei redresãri—sã treacã de la poftã şi impulsul ignorant al posesivitãţii zadarnice, fãrã obiect—la iubire.

Deocamdatã, iubirea îi arde ca aruncãtorul de flãcãri pe extratereştrii reptilieni din franciza ALIEN. Zvârcolirile puterii contrazise, nesocotite de libertatea altuia, nu le fac cinste. În ora cea mai sumbrã, în puterea întunericului, mi se vorbea despre minuni. Sfruntarea aceasta porneşte din anomalii care exprimã multã sãrãcie sufleteascã. Când o fiinţã devine nãpasta existenţei altor oameni, e cazul sã se întrebe asupra multor lucruri pe care le crede, sau care o îndeamnã la astfel de înverşunãri şi neobrãzãri.

 

Cât sunt de ignoranţi chiar în ceea ce priveşte iubirea de care ar vrea sã facã atâta caz …. Iubirea lor e expedientul efemeridelor—când nu e obstinaţia sumbrã a diformitãţii interioare. Iubirea însãşi, ce e, dragã Menoiceus? E o chestiune de viaţã şi de moarte, adâncul imanentului, nu un joc de oligofreni, proxeneţi şi neobrãzaţi. Iubirea e ceea ce rãmâne, atunci când dorinţa e respinsã; iubirea e ceea ce subzistã, atunci când pofta a fost contrazisã, iar sumbrele, necuratele vise de fericire tiranicã s—au risipit. În cei mai mulţi, rãmâne zaţul resentimentului, pornirea de a pedepsi, ceea ce aratã cã aşa—zisa iubire le e numai sluga orgoliului şi a diformitãţii lãuntrice. În unii, rãmâne nu drojdia urii, ci altruismul care înfloreşte în taina discreţiei. Îngrijorãtoare cu adevãrat e numai ignorarea aceasta a iubirii. Demnitatea, cel puţin, e intrinsec inalienabilã, şi ea se coreleazã cu puterea de a iubi—putere fãrã epoleţi.

 

 

 

Nu ştiu sã avem descrieri vii ale cursurilor vârstnicului Eliade, ale modului cum îşi ţinea cursurile, ale prezenţei lui universitare, aşa cum avem pentru acelea ale lui Cãlinescu. [Nu în sensul cã religiologul îşi fãcea numãrul la catedrã.]

 

Postãri care nu se referã la o carte în ansamblu, ci la ceva dintr—o carte. Nu numai canadeza—ci şi ME, H., hispanicul& patrologul.

 

Ei nu gustã nici surrealismul, nici absurditatea, nici ‘Panihida’, nici nihilismul asiatic, enunţãrile neantului.

 

Cuvântul este, cred, mai expresiv decât sunetul. Mã refer la ceea ce conoteazã.

 

Sibianul ştia cã orator nu înseamnã vorbitor captivant, ci bombastic.

 

Asceza nu trebuie sã însemne constrângere şi strãşnicie.

 

MACAZUL. Catolicii preconciliari vorbeau despre luterani cam în modul în care vorbesc schismaticii rãsãriteni despre catolici—aceleaşi simplisme, prejudecãţi, clişee, sumare caracterizãri rãsuflate.

 

Perceperea disonanţei, a notei discordante.

 

Eu sunt un catolic anti—ritualist, cu simpatii protestante; Hegel mã duce cu gândul la Küng, nu la ambiţiile lui v. Balthasar, la ceea ce vroia acesta. Din nobila aspiraţie esteticã a rãsãritenilor—dorinţa ca slujba lor sã fie frumoasã, convingãtoare estetic—catolicii apuseni reţin ritualismul. Pentru apuseni, devine o chestiune de ritualism, de pompã—aşa cum foarte bine observa evreul argentinian, subliniind pompozitatea romanã.

 

Sociologul Berger publicã un eseu sãptãmânal—formã de ziaristicã electronicã—tablete sãptãmânale.

 

Retorica slujeşte nevoile gândirii—prin accente, etc..

 

O minune a Sf. Cuvioase—postul şi rugãciunea—limfa.

 

Legitimarea neroziei pioase, a interjecţiei evlavioase, substituirea gândirii prin pozã, a dinamicii libere, prin ritual.

 

Belşugurile de rãutate şi venin. Adâncurile necuprinse de agresivitate şi ostilitate.

 

Neruşinarea unei instituţii, care decide ce întrebuinţare sã dea existenţei cuiva—care hotãrãşte cursul soartei cuiva—şi a cui ….

 

Biserica nu a descoperit demnitatea umanã la Vaticanul II, nici nu a spus cã democraţia modernã e singurul corolar posibil al acestei percepţii, nici cã existã o legãturã esenţialã între perceperea, universalã, a demnitãţii umane—şi instituţiile democraţiei moderne. ‘Democratizarea catolicilor’, la începutul anilor ’60, nu înseamnã descoperirea demnitãţii umane, aflatã mereu în centrul vestirii—chiar când concluziile politice nu erau deplin realizate.

 

Curãţarea de vise, de romanţiozitate, de închipuiri şi fantasme ….

Însemnare despre jocurile de toamnã ale securiştilor ieşeni. Iaşul sub teroare, vehemenţa malignã a vidanjorilor din preistorie

 

 

 

 

Securitatea românã a decis cã eu nu am dreptul la existenţã personalã, la viaţã personalã, e decizia Securitãţii, videogame—ul lucrãtorilor infraumani, reversul şi taina existenţei mele—prefiguratã de timpuria stâlcire în ghearele familiei, aşa încât elementul e acelaşi, în trecerea de la perplexitatea imbecilã maternã, la tutela organelor de represiune ale statului, arabescul ivit din delirul colectiv al unui neam de slugi—marginalizarea, aneantizarea, circul terifiant, interzicerea vieţii personale, pe când zoaiele fermentânde ale societãţii ieşene îmbibã strãzile, labirintul coşmaresc al unei vieţi croite de instituţia a cãrei diformitate esenţialã e desãvârşit exprimatã de arhitectura hidoasã a sediului ieşean; acesta e decretul securiştilor români, vidanjorii din preistorie, suboamenii cu vocaţia rectului. Pe de altã parte, mie viaţã personalã cu voie de la Securitate nu—mi trebuie.

Izbitoare e alura hidoasã a unei lumi croite dupã fantezia lor. E eşafodul clãdit de vidanjorii preistorici nãvãliţi în sc. XXI.

Ieşenii sunt zoaie, lãturi, slugi laşe—probabil cã nu mai mult ca locuitorii Ierusalimului, de acum douã milenii. E umanitatea veche, reptilianã. Mai e şi colimatorul unei instituţii specializate în teroare şi ticãloşie—oligofrenii rãi. Colaborarea e benevolã, nesilitã—chiar jovialã. Aceasta e demonstraţia de forţã, divertismentul, videogame—ul securiştilor—lãturile omenirii. Barbaria aceasta traduce discernãmântul duhurilor necurate, al demonizaţilor, al posedaţilor—clarviziunea, priceperea îndrãciţilor, înverşunarea distructivã a bestialului întãrâtat.

Specialitãţile securiştilor români sunt teasing—ul şi intimitatea cu spectatori. Demonstraţia securiştilor a fost cã pot face orice vor din viaţa unui om—ales ca ţintã, şi luat în colimator—pentru videogame—ul lor de antrenament. Aşa se antreneazã ei.

Iaşul e un oraş rinocerizat. România e o impozantã rezervaţie de rinoceri. Zelul benevol al oligofrenilor rãi prisoseşte—cum e şi de aşteptat.

Securiştii de azi sunt neandertalienii tehnologizaţi. Brutele hi—tech. Barbaria împotriva inteligenţei, scelerarea împotriva culturii. Un trib descreierat stãpâneşte România—Iaşul toamnei e tãpşanul lor, e maidanul pãpuşarilor demenţi.

Oamenii de paie peroreazã despre teoria conspiraţiei, pericolul evreiesc, martiriu, etc.. Intuiţiile terifiante s—au confirmat—ridicolul patrioţilor de vodevil, al neînfricaţilor cu voie de la Securitate—prãsila Cuv. Iustin, canaliile tinere. Dospind sub jegul ipocriziei, fanfaronadei, imposturii şi fricii.

 

Strãzile Iaşului îmbibate de zoaie—tropãitul hipopotamilor—triumful celui urât, prost, rãu şi incult—reversul lumii cotidiene româneşti—denudarea esenţei naţionale, pentru care slugãrnicia şi defectele aferente sunt definitorii. În rest, se mãnâncã cãcat prin cafenele despre darea vieţii pentru credinţã [!], conspiraţii, etc., retorica imbecilã a unor pozeuri. Atât este, atât poate România sc. XXI—asocierea benevolã la linşaj, fermentarea zoaielor.

La Iaşi, zoaiele fermenteazã.

 

Neoortodocşii îşi vãd de sporovãiala despre neam, conspiraţii, martiriu, pe un ton ritos, sentenţios. Ei n—au rezistat, fãrã a cunoaşte aceste presiuni. Ceea ce presimţisem, ghicisem, etc., s—a adeverit. Zornãie, sunt aramã sunãtoare.

 

Incitãrile directe la antisemitism—jegul minţii semidocţilor—întrec şi priveliştea dizgraţioasei complicitãţi a hipopotamilor.

Capacitatea sinantropilor tehnologizaţi de a înfãptui un coşmar e un privilegiu trist. A apãrut tradiţia ieşeanã de a zugrãvi oraşul, toamna, în culorile coşmarului. Zugravii cu epoleţi îşi mai trec şi ei timpul. Clerul simuleazã îngrijorarea de circumstanţã, minimalã, însã obligatorie în astfel de condiţii—asta, atunci când nu predicã despre adevãratele şi falsele virtuţi creştine—pentru a da, totuşi, o mânã de ajutor. Iaşul musteşte de zoaie—de la grobianul hipopotam, la neoortodoxul hârşit în ucenicii şi teorii ale conspiraţiei—pe când cerul cerne melasa frigului pãtrunzãtor. Neruşinarea, sfruntarea acestui cancer social sunt reversul debilitãţii naţionale certe.

‘Abul—Hassan’, la Mardrus. Urmãrile farselor celor puternici

 

 

 

 

Citesc ‘Povestea cu adormitul treaz’ (în v. IX al ‘Halimalei’, ed. 1987), adicã Abul—Hassan aşa cum îl ştia Mardrus (nu ştiu Caragiale ce izvor a folosit, pentru redactarea sa); snoava e despre puternicii care se joacã, în mod crud, cu mintea unui om bun. Unele din povestirile ‘Halimalei’ nu au elemente fantastice, sunt snoave, ca acelea cu Nastratin sau Pãcalã.

Un om din Bagdad trece prin întâmplãri neobişnuite şi cunoaşte un fel de demenţã—cauzatã de farsa care i—a fost fãcutã—însã atribuitã de el nerespectãrii unui obicei superstiţios musulman, situaţia începe prin a amuza, prin neîncrederea cetãţeanului trezit în straie de calif şi necunoaşterea etichetei curţii califului, dar lucrurile înceteazã repede sã fie amuzante, iar Abul—Hassan se aflã în cãdere liberã în hãul absurditãţii, aşa încât se înţelege de ce snoava aceasta aşa de terifiantã l—a interesat pe Caragiale—fabulosul ei nu e fantastic, ci social şi psihologic, de un arabesc nu lipsit de sugestii poeşti, pentru oribilul subliniat—şi, mai ales, caragialesc: e unul din destinele sucite, sfãrâmate de un angrenaj pe care nici mãcar nu îl pot surprinde şi conştientiza lãmurit. Debutul e al unei nuvele umoristice, de un ton destul de trivial, şi recurgând la fabulosul social al snoavei—‘ce—ar fi dacã …, etc.’; asta, fiindcã miza narativã o reprezintã abia trezirea în veşmintele obişnuite, revenirea. Nuvela începe cu fanteziile retributive ale vindicativului Abul—Hassan, destul de banale, a cãror relatare e redresatã de umorul zdravãn. Lucrurile ajung, odatã ce Abul—Hassan e readus în casa lui, sã ia o întorsãturã destul de urâtã; şocul trezirii la existenţa dinainte e prea tare, cineva s—a jucat cu mintea înţeleptului celui ospitalier, Abul—Hassan e bãtut, iar intenţia de recunoştinţã a califului pare dubioasã.

Abul—Hassan e jucãrie, într—un joc crâncen, pe care nici mãcar nu—l înţelege. Interesul snoavei gliseazã relativ timpuriu de la acela umoristic, la arabescul psihologic, iar naratorul nu pare aşa convins de mãrinimia califului care orchestreazã maşinaţia. Dedesubtul farsei califului e unul urât—hidoşia glumelor celor puternici; ceea ce i se întâmplã hedonistului ospitalier e în mod net terifiant (grãitoare e şi impresia califului, care—l socoate ciudat pe Abul—Hassan).

Nu setea de dreptate îl îndeamnã pe cetãţeanul din Bagdad sã vrea sã mai fie calif—ci amintirea orgasmului în mâinile copilelor celor dibace.

Existã acest semiton dramatic în relatarea vicisitudinilor unui hedonist ospitalier şi cumsecade, victima amuzamentului califului. Înţeleptul luat de val reacţioneazã atât de bine pe cât îi e cu putinţã. Umorul întrebuinţat pentru a relata întâmplãrile lui de jucãrie ignorantã a celor puternici e amar; bineînţeles, snoava respectivã nu e—nici n—avea cum fi—un protest social, însã formuleazã trauma unei experienţe a socialului nedrept.

În concluzie, o nuvelã puternicã, de un insolit psihologic izbitor şi memorabil, giuvaier de originalitate al culegerii …. De comparat cu redactarea lui Caragiale.

 

 

 

 

‘Halimaua’ cuprinde, ca format, romane, nuvele, naraţiuni scurte, anecdote—iar ca şi conţinut, basme şi snoave; de ex., v. IX al trad. rom. (ed. 1987) cuprinde romanul scurt ‘Hassan Al—Bassri’, nuvela de 70 de pag. ‘Abul—Hassan’, povestirile despre Zein (40 de pag.) şi tânãrul leneş (15 pag.), şi ‘Divanul …’ cu cele trei anecdote (3—10 pag. fiecare).

Cãci, judecând dupã anvergura naraţiunilor, ‘Halimaua’ reuneşte romane, nuvele, povestiri, anecdote; nu ca principiu estetic, ci numai ca scalã narativã întrebuinţatã. Naraţiunile sunt fantastice, umoristice, satirice. Relateazã aventuri, sau întâmplãri interesante.