În cazul ‘Halimalei’, a opta pentru una din traduceri înseamnã a opta pentru o carte—atât sunt de diferite. Mardrus e ştiut pentru literalitatea pedantã a traducerii—însã şi pentru literaritate, accentuarea pitorescului—în gust parnasian, şi, mai ales, pentru natura licenţioasã, corozivitate, picanterie. Traducerea e, se spune, foarte în gustul vremii când a fost fãcutã şi publicatã. Respectã inflexiunile şi stereotipiile folclorice fireşti ale originalului; ceea ce e denumit clişee. Culoarea, exotismul, nemãsura, fastul, poezia—gustul parnasian şi decadent. E, totodatã, versiunea cea mai erotizatã, mai licenţioasã, liberã şi adultã. Versiunea aceasta îşi meritã partizanii ei, adepţii neruşinãrii nepocãite.

Nu ştiu dacã traducerea lui Mardrus e mai licenţioasã decât a lui Burton—însã foloseşte, în principiu, acelaşi izvor principal.