Sb., citesc ‘Dragostea lui Zein Al—Mawassif’, din v. 9 al ‘Halimalei’ (ed. ’87)—protagonista e o şahistã iscusitã, în vârstã de nici cincisprezece ani, evreicã, soţia unui negustor urât. E un basm scurt, ca şi urmãtorul dintr—un v. care mai cuprinde trei anecdote, o nuvelã de 70 de pag., şi microromanul de peste 130 de pag.; ilustraţia coperţii (semnatã de Ionescu) nu reprezintã niciun moment al basmului care dã şi titlul volumului.
Ospãţul oferit de Zein Al—Mawassif e precedat de nişte stihuri—despre fripturi de pasãre şi miel, chebap, salatã, peşte—şapte strofe care—ar merita învãţate, atât sunt de sugestive; ca om care prânzisem—pe la toacã—cu doi covrigi cu susan, m—au înviorat de—a binelea.
Mai vrednice încã, probabil, sunt strofele în care e descris trupul Podoabei Harurilor—‘Ah, ochiu—i abia poate sã se lase/ Privit …, etc.’.
Amintindu—mi de cititorii şi voga ‘Halimalei’, îmi dau seama cã nu a existat cu adevãrat o tradiţie la români—cu toate cã, e drept, şi în Apus voga ei (sc. XVIII—XIX) trecuse deja, când apar la noi cei care ar fi fost interesant sã fi citit ‘Halimaua’—cu alte cuvinte, modernii (totuşi, în Occident, de la generaţia lui Coleridge, De Quincey, Dumas, la aceea a evreului argentinian, existã Stevenson).
Aşa s—a întâmplat ca primul basm al ‘Halimalei’ despre care scriu sã fie o snoavã licenţioasã, vioaie, foarte bine povestitã.
Eseuri 