I happen to find in Tillich some thoughts that are dreary, puzzling, harsh, disquieting and disheartening—and seem to belong to an alien religion—he writes that ‘whenever the Divine appears, It is a radical attack on everything that is good in man’–rather nasty ideas—and he goes on: ‘the Divine does not complete the human; It revolts against the human’—it appears more as if the Divine is rejecting the human in the first place, not vice versa—and so this is a very nihilistic Gospel, as if signed by Bataille—which really raises the issue whether Tillich and I belong to the same religion, or have received the same Baptism—such was his attempt to outweigh the anthropomorphism of the liberals; I happen to enjoy the German liberals, people like Troeltsch and Harnack, and so I naturally feel disinclined to approve these nasty attacks. So I guess I’ll rather have Heidegger& Bultmann, without daddy Tillich …. I seem to remember about the digitus paternae dexterae—‘the finger of God is God’s spirit through whom we are sanctified, so that living by faith we may do good works through love’ (S. Augustine).

I generally agree with a certain degree of sensed anthropomorphism.

Tillich wrote the nonsense quoted above in ‘The Shaking …’—which is really an exciting and lovely book—and in the next paragr. he goes on with an unrelated thought, a non sequitur, about God’s kind effacement and gentleness, as if Luther’s word about God made small meant a radical attack on everything that is good in man …–what was it that made him say such things–otherwise, we see godly condescension already on Tabor, and on Horeb, before Christ. And perhaps T. meant divine accommodation, but the change is in the people, not in God, Who’s beyond change; it is the human who gets large enough to resemble God.

As with the Sistine’s ceiling, one must side with Joshua Reynolds—and against Pope Hadrian and Ruskin.

 

 

 

 

Din cauza frigului nãpraznic, de nesuportat, dum., pe la 12 ½ dim., am pornit radiatorul—vechiul radiator albastru, ale cãrui spire au devenit incandescente încet. Ideea mi—o dãduse Ela, joi—cu reşoul (ca a doua sursã). Mai mult—mecanismul de . chiar a funcţionat, deşi mi se pãruse incomplet.

 

Preocupãrile intelectuale nu—şi au locul în schiţele despre mundan.

 

Zeppelin sunt amintiţi de câteva ori—la pag. 2 (riffurile—tocmai de pe albumul bagatelizat), 4 (instrumentele), 7 (muzica timpurie, epigonismul).

 

Esenţa rock—ului progresiv e durata.

 

Dum.—pâine cu unt, ca prânz, şi o cafea—şi destulã muzicã—în principal, K. Crimson şi TFSOL—care azi îmi plac mai mult ca niciodatã, şi plonjez direct în universul acestora.

 

Catolicul Watson& evreica& sandiana.

 

Luni—mâncasem, de la Ela, o felie de pâine, trei biscuiţi cu stafide, o bananã şi un mãr—iar din leafã, snickers, icetea de prune, şuncã şi salatã de roşii.

 

Luni—Tellier, The Orb, King C. (imnul postmodernitãţii), Swans—gratitudinea mea pentru a fi întâlnit aceastã muzicã—‘I Want …’. Formatul& formã—carnetul 4& jurnalul ĕ.

 

Cei cu care rock—ul şi—a cucerit locul în artã—şi artã erau şi romanele cavalereşti copioase şi ameţitoare.

 

Zilele acestea am trãit nişte experienţe de muzicã foarte intense—cu Temple …, King Crimson, Swans.

 

Cã vor regãsi ceva din Zeppelin, în muzica mai tinerilor ….

 

Martel/ Domel—anagrama.

 

Sunetul. Disonanţe. Tiparul. Rezidente. Bilanţul. Risipã. Romane care sã fie echivalentul unei vacanţe, al unei cãlãtorii.

 

Ritm. Profesie. Azi (marţi)& ieri. Banii. 3 z.. Ed..

 

Rãbojul.

Cafele. Muzicã. Prezentarea. Citit. Danezul. P.. Bloguri.

 

Vin. seara—glucide& cafele. Vreme. Vin. seara—cafele—glucide—muzicã, vârful.

P.. Tel. de ieri.

Cafele. Citit. Danezul. Prezentarea. Pe fazã. Ziarele.

Colegele. Ziare. Cartelã. Tel.. Tempo.

Tempo.

Colegele. ’77. ’90. Ciuda. Adulte. Cafeaua de vin.. Vârsta.

2 x romane. Cãrţi.

Formã. Formatul.

 

Bisericile dinafara Imperiului—persani, armeni, gruzini. Nu participau la convocãrile ecumenice Bisericile necuprinse în graniţele Imperiului—chiar adjectivul ecumenic desemneazã apartenenţa la Imperiu, la lumea Imperiului.

 

Schleiermacher& muzicã.

Citate, parafraze, rezumate, analize, butade sau remarci

 

Ceea ce e numai o expresie a deznãdejdii.

 

Pentru mine, toţi autorii de policieruri istorice sunt epigonii lui Eco, însã probabil cã ar trebui sã iau ‘Cadfael’ ca origine veritabilã a modei, şi inspirator al valului de thrilleruri detective de epocã. Iar acelea neovictoriene sunt, probabil, mai degrabã pastişe holmesiene.

 

Mi. seara—cinã cu şniţele, zacuscã, pâine aromatã, roşii, prãjiturã, o citricã, un mãr.

 

Joi, la spital, am citit recenzia romanului lui Yalom (în ‘Revista de medicinã militarã’, an CXIV) —despre Breuer, biografia lui Freud, etc.. Sociabilitatea, mizantropia.

 

Risipã. Ziare. Citit. Smântânã& localul& salata& sarmale, salatã, musaca& prãjituri. Sandlin. Visul …. No..

 

Bibl.. Cina de ieri. Torpoarea de azi. Copile. Pastile. Medicii. Biletele …. Ritm. Mâncarea& cinã& cafele& muzicã. Risipã.

 

Abia ieri a fost întâiul an când am sãrbãtorit Vovidenia.

 

Joi am vãzut, în aceeaşi revistã de medicinã militarã, imagini ale ecografiei cu contrast. Apoi, discuţia despre gadoliniu—ca element chimic, şi ca agent de contrast.

 

Dacã trãim puţin, cea mai mare greşealã ar fi sã şi citim puţin. Nu existã experienţã lipsitã de reflecţie.

 

O postare despre cinema a lui Curval mi—a amintit de cele câteva filme de vãzut—şi de H..

 

Ceea ce fac e sã ocolesc nişte experienţe care se anunţã dureroase, zadarnice şi dezamãgitoare, inutile şi chinuitoare, în termeni care mie îmi sunt strãini. E vorba despre deprinderi pe care nu le am, etc..

 

Antropomorfismul liberalilor nemţi nu excludea teza coruperii greceşti, a denaturãrii, a rãstãlmãcirii—deşi probabil cã intenţia nu era aceasta, câtã vreme se vedea în marcionismul reabilitat o alternativã—aşadar, prima tot negarea evreitãţii—dealtfel, ca şi la Renan—competenţa neexcluzând dispreţul. Priceperea filologicã se însoţea de dispreţul filozofic—faţã de înapoierea evreiascã. Aşadar, ceea ce revendicau liberalii nu era puritatea (evreiascã) a Evangheliei—idealul lor fiind cu totul altul—net antisemit. La prima vedere, ar pãrea cã adiţia greceascã, sau imixtiunea, e deploratã—însã nu e aşa. Marcionismul, reabilitat şi asumat, o aratã. Oamenii aceştia detestau evreitatea; faptul cã le displãcea şi limbajul Conciliilor nu schimbã situaţia. Grecizarea incriminatã nu presupune aprecierea fondului evreiesc al Evangheliilor. Umanismul burghez reprezintã esenţa liberalismului teologic. Deriva militaristã nu schimbã acest lucru. Aceşti umanişti au girat partea Germaniei la Primul Rãzboi; asta nu îi face mai puţin ceea ce erau.

 

Chinul şi înşelarea sunt mai rele decât resemnarea; nu era vorba despre a schimba ceva, ci despre a înţelege.

 

Anvergura sadismului meu, bucuria de a—l lovi pe cel cãzut şi vulnerabil.

 

Rezonanţa—amãrâta—ca adversar—expresia îngrozitã.

 

Gândul cã îl voi citi pe Egan în francezã—în trad.. Adjective cãrtãresciene.

 

Scrisorile lui Culianu.

 

Sandiana& afganul& H.& catolicul BW, imparţialitatea& evreul argentinian. Gr.. Almanahuri vechi.

 

Belgianul. Bãdescu. Hesse. Forsyth. Tagore.

 

În serile mele, în frig, mã închipui la ‘Indiile …’ lui Rameau, poate chiar la premierã, şi e concesia pe care înţeleg sã o fac sistemului nervos, gratificarea pe care i—o ofer, burete îmbibat de deznãdejdi şi de veninul eşecurilor. Aşa încât, în mintea mea, nici nu sunt, de fapt, la operã, ci într—un loc de nicãieri.

 

‘Ferestrele’ l—am citit dupã cum urmeazã—dum.―›pg. 70—ieri (joi)―›pg. 130.

 

Patru paşi—povara urii—sadismul conştientizat—ura, azi—tel., sadismul, vulnerabilitatea, neglijenţa.

 

Bucuria cititului.

 

Filozofia raţionalã. Raţiunea nu e o unealtã, un procedeu.

 

Teachout& evreul Stahl. Evreica. Morgan.

H.& francezii& catolicul Watson& Gr.& afganul& . Adulte. Mâncarea& muzicã& adulte. La 2 l..

Dosarul. Aparatul. Vipia.

Articole. Parsifal …. Cinema …. No..

Genuri. Dieta. Chixul. Gestionarea. Antologia.

Tendinţa.

Rezumate.

IV:–genuri& Parsifal …& cinema …& articole. Rezumate.

La 3 ¾ l.—evreica\ tel.—listarea& stripologul francez.

Rezumate.

 

Ceea ce e simţit e rezultatul harului, nu harul însuşi. Harul nu e simţit.

La zi cu SF—ul francezilor

 

 

 

 

Citesc cu nesaţ blogurile, gemene, ale lui E. Herzfeld şi Curval, între altele pentru a afla ce se mai publicã, sau traduce, şi care e cursul modei, şi ele aruncã o luminã interesantã asupra SF—ului francez—Herzfeld (care are un prenume de formã englezã) nu obişnuieşte sã discute producţia autohtonã, dar de curând a recenzat, totuşi, o antologie francezã—din recenzia—sau biletul, cum spun francezii—ei aflu despre autori ca Geha [interesant fiindcã are un univers—acela al Rãzboiului …]—e o antologie discutatã povestire cu povestire, n—am încercat niciodatã aşa ceva …–cel mult menţionez în treacãt.

Dnei. Herzfeld îi revine maternitatea unui cuvânt nou–trãdãroşenia.

Dar formatul folosit de ea îmi aminteşte antologia, gestionarea, întrebuinţarea antologiilor, etc.. Rezumate. Jurnale. Ca postãri scurte.

Câte un alineat pentru fiecare nuvelã. Principiul.

De la Curval, aflu despre Hussin.

 

De 20 de l.—din martie trecut—mã gândesc cã, în eventualitatea unei mutãri în Franţa, existã acolo o lume de opere franceze şi traduceri—literaturã, etc.—adicã, nu e ca şi cum aş merge în Macedonia sau Polonia ….

 

 

 

 

Eu înţeleg şi practic kantismul ca pe un raţionalism critic, cu simţul realului, cu exigenţe gnoseologice crescute—semnificaţia sa cea mai generalã revenind la aceea cã raţiunea are limitãri, însã de altceva nu dispunem, nu existã alternativã de cunoaşteri—e, aşadar, un raţionalism moderat, conştient, neomologabil cu spiritualitãţile asiatice, şi original; faţã de Schopenhauer, Simmel aduce un plus de kantism—mai ales, deplatonizat—şi dehinduizat, epurat de rãstãlmãcirea misticã.

Aşa—zisul raţionalism hegelian e unul aberant—şi, în plus, fantasmagoric şi arbitrar. Semnificaţia lui e pentru ambiţie, nu pentru minte.

Rudyard Kipling, ‘Se lasã noaptea’

 

 

 

 

Întors la Londra, un artist hoinar cautã iubirea, trãieşte zãdãrnicia şi gelozia, orbeşte şi se scufundã în demenţã; la noi ajung raze fugare din sufletul sãu, ca şi din ale celorlalte personaje—care sunt puţine: doi camarazi din lumea presei, douã tinere, o prostituatã. Zugrãvind acestea, Kipling cãuta izbãvirea personalã, soluţia unui episod biografic. Subiectul şi mersul acţiunii, întâmplãrile, seamãnã cu Maupassant şi cu alţi naturalişti. Dar nu e o lucrare de şcoalã; semitonurile îi sugereazã, câteodatã, pe Balzac, Verne, Stendhal, Proust, Conrad, ruşii, naturaliştii, ceea ce subliniazã diversitatea paletei autorului. Ceea ce se poate afirma despre primul roman al lui Kipling este cã e unul foarte interesant, cu nenumãrate frumuseţi; e un roman ciudat, care deconcerteazã, ceea ce Iorga ar fi numit o carte curioasã; într—adevãr, o curiozitate literarã, ca formã, un experiment timpuriu al modernismului, cum scriau Conrad şi Stevenson în aceeaşi vreme, romanul unui anti—erou timpuriu. ‘Se lasã noaptea’ are minunate poeme în prozã, în gust parnasian sau simbolist, ca acelea, de mai târziu, ale lui M. Caragiale—insula tropicalã, sau necropola pustie [1], acesta e exotismul fãgãduit, fantazat—însã existã şi acela real, în secvenţa sudanezã; romanul e somptuos ornat, ornamentaţia e . ‘Se lasã noaptea’ urmeazã o sensibilitate modernistã, o esteticã modernistã timpurie, Dick e un ambiţios care şi—a cãutat cu tenacitate succesul, şi apoi predicã despre indiferenţa faţã de aceste lucruri, Kipling vrea sã îi cunoaştem personajele nu exclusiv—dar mai ales—din ceea ce spun şi fac, iar subita resuscitare a pasiunii lui Dick pare nemotivatã şi neconvingãtoare, ; ar putea pãrea eterogen, şi nu cred cã e, de ex. discuţiile despre artã erau la modã în romanele cu artişti ale sc. XIX—la Maupassant, Zola, mai înainte la Balzac, ele aratã în ce micã mãsurã ideile despre artã pot caracteriza un personaj, sau îl pot face interesant, cât de puţin ajung sã spunã despre lãuntrul uman al cuiva, aceasta e o demonstraţie preţioasã—pledeazã pentru impersonalitatea cunoaşterii, şi antibiografism. Nici Kipling, nici Huxley n—au reuşit sã intensifice interesul vreunui personaj, cu teorii sau expuneri despre artã; Proust e, probabil, o excepţie, semnificativã—galbenul zidului vermeerian, etc..

Însã în general niciun personaj literar nu devine mai interesant dacã aflãm ceea ce gândeşte despre artã—fiindcã ideile acestea aparţin prea puţin viului cotidian.

Înaintea momentului rugãciunii pãgâne (‘Întocmai ca un pãgân, el adresã …’), Kipling a incizat o dilemã cvasi—proustianã—‘Mã întreb dacã tinerele fete devin numai jumãtate din ceea ce sunt în viaţa unui bãrbat.’ (Sensul e: ‘fie şi mãcar jumãtate …’.)

Când discutãm semnificaţia ‘Luminii …’, trebuie înţeles de ce tânãrul de 25 de ani a simţit nevoia sã scrie acest roman—în cheie personalã—cu suflul acelora trãite: pentru a elucida o experienţã, pentru a o consuma intelectual, pentru a o desluşi şi delimita. În unele privinţe, Kipling întreg e aici—în ciudata scenã în care Bessie implorã iubirea protectorului ei iniţial, şi josnicia lui Dick …, plasa de gelozii care învãluie acţiunile—roşcata cu ochi verzi, etc.—personajele sunt devorate de gelozie. E momentul când ceea ce amintea sentimentul stendhalian al iubirii devine ceea ce prevesteşte sentimentul proustian al geloziei, iar semitonuri proustiene existã destule. Kipling sugereazã fantezia cotidianã, verbiajul acela, presupus boem, scânteietor, digresiunile fireşti în cursul normal al conversaţiilor—şi parcã asistãm la controversa amicalã dintre Chesterton şi Shaw, tonul e acelaşi, şi natura discuţiei, lãsând impresia cã romancierul vrea sã documenteze ceva din viaţa londonezã a vremii—aici, întâlnirile ziariştilor; despre existenţa grupului artiştilor nu prea e vorba, însã Kipling pare interesat sã ofere profiluri de ziarişti—cei doi mentori generoşi ai lui Dick, şi acesta e reportajul realist al vremii, probabil cã bine creionat.

Romanul nu e atât al iubirii, cât al zãdãrniciei şi irosirii, al neputinţei şi asexuãrii. E cursul posibil al unei existenţe ratate—romanul necruţãtor al unei ratãri. Proximitatea naturalismului îi dã tonalitatea pesimistã, anti—eroul şi absurditatea.

Siguranţa execuţiei, precizia, chiar sarcasmul necruţãtor—distinct de faimosul umor al lui Kipling, sunt de naturã sã placã, şi cred cã ‘Se lasã noaptea’, executat ca un caleidoscop de scene, rezumând aleatoriul vieţii, haosul vortexului, va avea mereu admiratori, îşi are cultul garantat, chiar dacã nu va fi vreodatã la nivelul lui ‘Kim’ sau al ‘Cãpitanilor …’.

Dick şi ziariştii cântã Pilotul Gangelui şi Oamenii mãrii, ‘cuvintele se desfãşurau, evocând imagini …’—Kipling citeazã cântece marinãreşti, de cafenea, un poem victorian care îl impresionase şi pe Chesterton ….

Aceste tovãrãşii masculine sunt reprobate de romancier. Reversul ridicolului bãtãilor cu perne e refuzul iubirii, şi zãdãrnicia existenţelor. E o lume de estropiaţi asexuaţi, incapabili de pasiune, sau mãcar de erotism, iar Bessie e unica care are instinctul fericirii; respectabilitatea indignatã a holteilor, asprimea cu care o judecã pe prostituata inimoasã, reflectã dezgustul autorului. Fantasma cubanezei evreice e pulverizatã de meschinãria, gelozia şi ipocrizia modului cum holteii o trateazã pe prostituata pripãşitã în preajma lor. Ei sunt incapabili de existenţa la îndemânã—pretextând orice pentru a se deroba.

Titlul romanului înseamnã orbirea, se referã la orbirea pictorului, la pierderea vederii, şi la ignoranţa existenţialã în care trãiesc aceşti oameni de prisos. Sunt multe semitonuri ruseşti—de la inutilitatea acestor oameni de prisos, la prostituata inimoasã, singurul personaj simpatic, intrinsec neridicol—şi unicul ridiculizat necruţãtor de cãtre Kipling; romanul e un mozaic de astfel de sugestii.

Dick e un personaj echivoc, neeroizat, aproape antipatic, cu trãsãturile neisprãvitului, un protagonist absurd şi un om de prisos, conglomerat moral aproape aleatoriu de trãsãturi disparate, şi are neîndoielnic ceva de marionetã, absurditatea marionetei.

În accepţia pe care o vor unele interpretãri arbitrare, parcursul lui Dick nici nu are un sens; e povestea unei ratãri, a unei irosiri—‘atâta tot’—pânã ce orbul, urmat de noroc, ‘ascultã’, alunecând în lungul şeii …. Rãmâne ca anti—erou, ca protagonist existenţialist al unui roman, despre ratare mai degrabã decât despre iubire, de un modernism timpuriu, sau anticipat.

 

Unele fraze pun în cauzã acurateţea traducerii, care are contrasensuri; aşa, ‘Nu mai era marea plinã, deoarece Trafalgar Square nu este decât o livadã …’, probabil cã însemna, în englezã: ‘Nu era încã marea plinã, aşa cum T. Sq. nu e încã o livadã …’, apoi—‘a vedea’, pentru ‘a trimite’, etc..

 

 

NOTE:

 

[1] Revenind cu Maisie pe malul mãrii, Dick se eschiveazã, atunci când ea se aratã gata sã îi accepte propunerea, în chiar termenii aleşi de el, şi sã dea curs planurilor lui de hoinãrealã ca artişti itineranţi; şi, în aceeaşi searã, Dick îşi aminteşte cu jind de cubaneza evreicã de pe corabia italianului gelos.

 

 

Ascult, de la Temple of the Dog, rock de cea mai bunã calitate, unul din cele mai bune care s—au scris, de un gust desãvârşit—opt cântece, de o frumuseţe subtilã, pãtrunzãtoare, virilã, puternicã—e ideea mea de rock ca artã—‘World’ e un blues de o frumuseţe neîntrecutã—standardul a ceea ce poate însemna rock—ul—ajuns la expresia maturã, necomplice—rezultatul e acela cã te scârbeşte de mult din restul muzicii …. Sunt importanţi artiştii care te dezvaţã de kitsch, te dezbarã de surogate, te deprind cu autenticitatea.

Vroiam sã spun cã, prin rock—ul lor clasic, Temple amintesc de Led Zep—când îmi amintesc cã Soundgarden sunt ştiuţi ca apreciind Led Zep şi rock—ul anilor ’70 (mai puţin lipsa umorului; şi eu prefer sã vorbesc de umor, nu de ironie)—ei bine, chiar aşa e: Temple … te fac sã te gândeşti, dacã încerci sã le defineşti sau circumscrii genul de muzicã, în niciun caz la grunge, ci la Led Zep şi la tradiţiile rock ale anilor ’70—la clasicitatea rock, la ceea ce atribuim rock—ului pur, aşa cum îl pricep eu (aş fi spus şi Deep …–dar mai degrabã Led …, net Led …, indiscutabil …). E evident cã o parte din grunge şi—a propus sã continue nu punk—ul, ci rock—ul anilor ’70—sau, sã—l continue în formã punk—e altfel de autenticitate decât aceea, abruptã, punk, a Nirvanei; dealtfel, e o axiomã aceea cã grunge—ul e un hibrid, nu e pur şi simplu punk, sau avatarul punk—ului, ci punk plus metal, de unde legitimitatea laturii ’70). Aşadar, ascendenţa Led Zep/ ’70 a lui Soundgarden se verificã, e testabilã—în sensul cã nu e numai ceva ce spun gazetarii, ci o impresie distinctã şi netã.

(Nu ştiu de ce mã aşteptasem ca din Temple sã facã parte şi unul din supravieţuitorii Nirvanei —chiar prototipul muzicianului cu multe şantiere, etc..)

Ideea mea de rock.